Sfântul Ioan Gură de Aur despre educația copiilor

Violența îndreptată asupra copiilor, atât cea verbală, cât mai ales cea fizică, va con­duce, în cele din urmă, la crearea unei relații dificile pe termen lung. Desigur, atunci când copilul este foarte obraz­nic și are un compor­ta­ment total inadecvat, pă­­rin­­tele trebuie să îi explice foarte clar de ce nu este bine să acționeze astfel, însă de aici și până la bătăi aplicate cu cruzime și vorbe foarte dureroase este o cale foarte lungă. Însă pot fi lucrurile diferite acolo unde, în familie, valorile care dictează nu sunt cele creștine, ci mai mult patimile sufletești? Pedepsele corporale aplicate copiilor sunt criticate într‑un mod subtil și de Sfântul Ioan Gură de Aur.

În lumea antică, oamenii obișnuiau să își pedepsească fizic copiii foarte des și într‑un mod adesea brutal, fapt ce lăsa traume adânci în mintea acestora. Odată ajunși la maturitate, și aceștia își pedepseau copiii în același mod. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur introduce mai multe trepte de educare a copilului care are un comportament inadecvat: privirea aspră, cuvintele hotărâte, mustrarea fățișă. În plus, există oricând și posibilitatea unei laude atunci când comportamentul respectiv a dispărut sau a unei răsplăți când copilul s‑a comportat foarte bine într‑o situație în care, de obicei, reacționa greșit. Sfântul Ioan Gură de Aur știa că, dacă va osândi aspru pedepsele corporale, nimeni nu îl va lua în serios. De aceea, încearcă o strategie interesantă, și anume limitarea acestora prin alte metode eficiente de educare a copilului și prin prezentarea lor drept o soluție ultimă, acolo unde toate celelalte au dat greș. Chiar și așa, pedepsele corporale trebuie excluse sau limitate cât mai mult pentru a nu se ajunge la situația în care copilul se răzvrătește continuu și nu mai au deloc efect. Iată textul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pune deci numaidecât copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu înjure, să nu se bată. Când îl vezi că‑ți calcă legea, pedepsește‑l, uneori printr‑o căutătură aspră și severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori, prin cuvinte de mustrare; deșteaptă‑i uneori ambiția prin cuvinte măgulitoare de a fi mai bun decât alții, alteori făgăduiește‑i răsplată pentru o purtare bună. Nu‑l bate mereu și fără socoteală, ca să nu‑l obișnuiești să fie crescut prin bătaie. Dacă se va obișnui să fie educat numai prin bătaie, va învăța să disprețuiască bătaia. Iar dacă a învățat să disprețuiască bătaia, ai stricat totul. Dimpotrivă, să se teamă de bătaie, dar să n‑o primească. Să fie mișcat biciul, dar să nu cadă pe spatele copilului. Amenințările să nu meargă până la faptă. Dar să nu creadă că se reduc numai la amenințări cuvintele tale. Amenințarea atunci este bună, când este crezut că se va traduce în faptă. Căci, dacă cel ce a greșit îți află gândul, va disprețui și amenințarea, și bătaia. Dimpotrivă, să se aștepte să fie pedepsit, dar să nu‑l pedepsești, ca să nu se stingă teama de pedeapsă, ci teama să rămână ca un foc plin de putere ce arde de peste tot toți spinii, sau ca o cazma ascuțită ce sapă până în adânc. Când vei vedea că teama are bune rezultate, fii blând. Firea omenească are nevoie și de blândețe” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor”, 30, în: Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, EIBMBOR, 2007, pp. 404‑405). Observăm cu câtă subtilitate a modificat Sfântul Ioan Gură de Aur percepția auditoriului. Dacă oamenii erau obișnuiți ca atunci când copilul făcea o greșeală să‑l pedepsească imediat cu bătaia, acum înțeleg că mai există și alte mijloace. În lumea contemporană vedem mai bine cum metodele sugerate de Sfântul Ioan Gură de Aur au dat roade, însă acum, în unele țări, se pare că s‑a ajuns la extrema cealaltă, în care copiii sunt smulși de lângă părinții lor cu pretextul că au primit o palmă la fund de la aceștia. Însă ce cântărește mai greu și traumatizează mai mult: o palmă dată din dragoste de părinți sau ruperea copiilor de mediul în care au crescut și de părinții care‑i iubesc? Nu există cuvinte pentru o astfel de lipsă de discernământ și cruzime sufletească.

Confundarea păcatului cu virtutea

Am afirmat și în cadrul materialului anterior că problema cea mai mare cu care se confruntă adesea părinții este că transmit propriilor copii o serie de comportamente, atitudini și sfaturi pătimașe, care nu au nici o legătură cu viața duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte aspru în cuvintele sale: „Lucrul cel mai cumplit nu‑i numai că le dați şcopiilorţ sfaturi potrivnice poruncilor lui Hristos, ci mai ales că înveșmântați viciul cu nume strălucitoare, anume: numiți cultură și civilizație mergerea necontenită la cursele de cai și la spectacolele teatrale; spuneți că un om este liber dacă este bogat; numiți mărinimie sufletească dărnicia făcută din dragostea de slavă și de dragul laudelor mulțimii; numiți îndrăzneală semeția prostească; numiți dragoste de oameni mesele întinse însoțite de chefuri și desfrânare; numiți om de curaj pe cel ce săvârșește nedreptăți și face rău. Apoi, ca și cum n‑ar fi de ajuns această înșelăciune, dați virtuților nume contrare lor: înțelepciunii îi spuneți mojicie, blândeții - stânjeneală, dreptății - lașitate, smereniei - slugărnicie, renunțării la drepturile tale de dragul liniștii și al păcii - slăbiciune. Dați virtuților aceste nume ca și cum v‑ați teme ca nu cumva să scape de la pieire copiii voștri dacă ar auzi de la alții adevăratul lor nume. Cel mai bun mijloc pentru îndepărtarea păcatelor este de a da păcatelor numele lor adevărat și propriu lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Apologia vieții monahale”, 7, în: Despre feciorie…, pp. 263‑264). Toate aceste exemple acționează negativ asupra psihicului copilului, care devine nepregătit în fața ispitelor vieții cotidiene. De aceea, copiii ajung să dezvolte tot felul de afecțiuni precum depresia și anxietatea, iar unii dau dovadă de comportamente deviante și de o cruzime ieșită din comun, foarte aproape de tiparul psihopat descris în psihologia contemporană. De vreme ce la baza valorilor au fost puse în ordine: iubirea de averi, slava deșartă și nedreptatea, în timp ce virtuțile creștine sunt nesocotite de vreme ce îi fac pe oameni „slabi” după părerea celor cuprinși de patimi, atunci rezultatul final nu ne poate mira în nici un fel. Fiecare părinte are libertate în ceea ce privește educarea propriului copil, dar trebuie să fim conștienți că această responsabilitate apasă asupra noastră și vom da socoteală în fața Dreptului Judecător. N‑ar fi oare mai bine să ne îndreptăm atenția și asupra Sfintei Scripturi și a vieților sfinților descriși aici în loc să dăm ca exemple copiilor noștri tot felul de modele contemporane apărute peste noapte și care au o viață îndoielnică? Iată un ultim sfat din partea Sfântului Ioan Gură de Aur, numai bun de folosit astăzi: „După ce copilul a crescut mai mare, spune‑i și întâmplări care să‑i sădească în suflet mai multă frică de Dumnezeu. Când mintea lui e încă fragedă, nu‑i pune lui astfel de poveri, ca să nu se sperie. Dar când este de cincisprezece ani și chiar mai mult, să audă relatări despre gheenă. Dar mai bine, când este de zece, opt ani și mai puțin chiar, să audă în toată amănunțimea istoria potopului, a Sodomei, istorisirile despre cele petrecute în Egipt, toate câte sunt pline cu pedepse trimise de Dumnezeu pentru oameni. Când crește mai mare, să audă istorisiri din Noul Testament, din timpul harului, istorisiri despre gheenă. Îngrădește‑i auzul cu aceste relatări și cu altele nenumărate pe care le ai din propria ta experiență” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor”, 52, în: Despre feciorie…, p. 414).