Sfântul Ioan Iacob în lumina mărturiilor celor care l‑au cunoscut
Se împlinesc 30 de ani de când Biserica Ortodoxă Română l‑a trecut în rândul sfinților pe Cuviosul Ioan Iacob, monah cu metania la Mănăstirea Neamț și nevoitor în Țara Sfântă jumătate din viața sa. Născut în anul 1913, la Horodiștea Păltiniș, din judeţul Botoşani, în zona graniței de nord a României, Cuviosul Ioan Iacob a devenit, în anul 1936, monah la Mănăstirea Neamț la vârsta de 23 de ani.
Ceilalți 24 de ani dăruiți de Dumnezeu i‑a petrecut în Țara Sfântă, mai întâi sihăstrind pe Valea Iordanului, apoi închinoviindu‑se în cunoscuta mănăstire a Sfântului Sava. Ulterior, a ajuns egumen la schitul românesc ocrotit de Sfântul Ioan Botezătorul de la râul Iordan (1947‑1952) și pustnic pe Valea Hozevei, nu departe de Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, până la trecerea sa la Domnul, la 5 august 1960.
Bucuria de a cunoaște viața sfinților monahi o datorăm unor călugări sau pelerini care i‑au cunoscut pe acești mari viețuitori. Este destul să afirm că dacă nu ar fi fost Chiril de Skitopolis nu am fi avut viața Sfântului Cuvios Sava din pustiul Betleemului, nici a sfinților Eftimie, Chiriac sau Teodosie, precum nici a altor nevoitori din acele locuri. Acești oameni, adevărați prieteni ai sfinților, sunt cei care ne împrietenesc și pe noi cu sfinții, zugrăvindu‑le viața în duh de lumină și ridicându‑i în sinaxare.
În aceste lucrări întâlnim biografi care au fost, pe de o parte, înțelepțiți de Dumnezeu și, pe de altă parte, neuitători față de cei care s‑au nevoit în acele vremuri, cu care au fost contemporani.
Amănuntele pe care inspirații călugări ni le‑au lăsat sunt deosebit de prețioase, fiind cele mai apropiate de noi. Tot unor astfel de scriitori datorăm scrierea vieții Cuviosului Ioan Iacob, pe lângă poeziile proprii pe care ni le‑a lăsat, în care se oglindește dragostea față de Hristos, arătată prin aspra nevoință și prin slujirea aproapelui.
Merită să poposim, câteva momente, în compania celor care au scris despre Sfântul Ioan Iacob. Cel dintâi dintre ei este prietenul și fratele său de mănăstire, arhimandritul de mai târziu, Claudiu Derevlean, din lavra Neamțului. Venit în același timp cu el la Mănăstirea Neamț, Claudiu Derevlean i‑a fost apropiat și singurul din mănăstire care a scris despre el, cu date biografice, unele dintre ele consemnate în Registrul monahal, în care erau pomeniţi toți viețuitorii mănăstirii, mai ales cei care depuneau voturile.
Paginile scrise de părintele arhimandrit Claudiu Derevlean le‑am văzut și eu, în original. Octogenarul călugăr le păstra ca pe un odor de preț în chilia sa, pe vremea când l‑am cunoscut, în anii ’80. Paginile lui au fost deosebit de căutate îndată după anul 1980, când a avut loc minunata aflare a trupului neputrezit al Cuviosului Ioan Iacob. Atunci s‑au cerut amănunte despre viața sa aleasă, altele decât cele lăsate de Cuviosul Ioan Iacob în Țara Sfântă. El a oferit informații prețioase Patriarhiei Române, părintelui ieromonah (pe atunci) Ioanichie Bălan și soborului Mănăstirii Neamț. Arhimandritul Claudiu Derevlean a fost călugărul cel mai apropiat și îndreptăţit să vorbească despre Sfântul Ioan Iacob.
Cuviosul Ioan Iacob îi trimitea uneori scrisori în versuri, unele dintre ele păstrate, altele confiscate de agenții regimului comunist, întrucât constituiau, în opinia lor, surse subversive, de la persoane care ar fi fost împotriva statului român și se aflau dincolo de granițele țării.
Un alt document important care vorbește despre Sfântul Ioan Iacob îl datorăm arhimandritului Victorin Ursache, reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului, mai târziu arhiepiscop al românilor ortodocși din cele două Americi. Acesta i‑a scris Patriarhului Nicodim, amintindu‑i de călugărul nemțean, stabilit în Țara Sfântă, și cerându‑i binecuvântarea și intervenția pentru a fi hirotonit. Îndată după cerere, Patriarhul Nicodim i‑a scris personal Patriarhului Timotei al Ierusalimului, care a aprobat hirotonia monahului Ioan Iacob în treapta de ierodiacon și ieromonah, hirotoniile fiind săvârșite la Biserica Sfântului Mormânt, respectiv la Altarul de pe Golgota.
Între călugării români de la Ierusalim care s‑au apropiat sufletește de Cuviosul Ioan Iacob s‑a aflat și monahul Ioanichie Pârâială, care i‑a fost ucenic și ajutător mai ales în ultimii ani ai vieții mult nevoitorului sihastru.
De la monahul Ioanichie Pârâială (†28 septembrie 1992) avem numeroase mărturii despre nevoința și perioada de sfârșit a vieții Cuviosului Ioan Iacob, el fiind și unul dintre participanții la slujba de prohod, săvârșită chiar în ziua morții cuviosului, la 5 august 1960, în Peștera Sfintei Ana de pe valea pârâului Hozeva.
Un alt biograf, nu prea cunoscut, al Sfântului Ioan Iacob a fost arhimandritul Lucian Florea. În slujirea sa pe lângă Patriarhia Ierusalimului din partea Patriarhiei Române, arhimandritul Lucian Florea, mai târziu episcop și arhiepiscop (†2004), îi scria, în anii ’70, Patriarhului Justinian despre apariția unei broșuri, de mici dimensiuni, cu versurile Sfântului Ioan Iacob. Cu acest prilej, îi făcea autorului o caracterizare succintă și îi propunea Patriarhului Justinian publicarea în România a versurilor marelui sihastru, care trecuse la Domnul în anul 1960. Nu s‑a putut tipări atunci, dar parte dintre poeziile cuviosului au fost publicate în foaia editată periodic de Reprezentanța Patriarhiei Române la Ierusalim, Învierea, și în diferite publicații, almanahuri și reviste din diaspora românească.
Ucenicul său, Ioanichie Pârâială, trecuse la Domnul înainte de a avea posibilitatea să îl cunosc, fiind înmormântat în cimitirul monahilor de la Hozeva.
Arhimandritul Antimos de la Mănăstirea Arătării Mântuitorului după Înviere, de pe Muntele Eleonului, în locul numit Mica Galilee, ajunsese la vârsta de 90 de ani, din care 70 de ani de slujire la Ierusalim. De multe ori amintea de Sfântul Ioan Iacob și de câteva călugărițe pe care le prezenta având viață sfântă, care îl ajutaseră în vremea când a fost egumen la Mănăstirea Ispitirii de pe Muntele Carantaniei ori când a fost stareț la Mănăstirea Dudului lui Zaheu din cetatea Ierihonului și, apoi, pe Muntele Eleonului, la Mica Galilee.
Am avut ocazia să o cunosc pe sora părintelui Ioanichie Pârâială, schimonahia Maria Magdalena, care locuia într‑o mănăstire din Sfânta Cetate a Ierusalimului. Nu tocmai binevoitoare și oarecum refractară la dialog, schimonahia Magdalena Pârâială obișnuia uneori să vorbească despre Sfântul Ioan Iacob, pe care îl cunoscuse îndeaproape.
Am întâlnit, de asemenea, câțiva ierarhi care l‑au cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob în tinerețea lor.
Unul dintre ei, cu care am discutat adesea, a fost Mitropolitul Ambrozie al Neapolisului și Samariei, trecut la Domnul în anul 2022. L‑a cunoscut în tinerețe pe Sfântul Ioan Iacob și a slujit cu el, cum s‑a întâmplat și cu Mitropolitul Chiriac al Nazaretului, ori cu fostul Patriarh al Ierusalimului, Irineu, care, înainte de a cârmui Apostolica Patriarhie, a fost Arhiepiscop de Neapolis. Aceștia, dimpreună cu alți ierarhi, între care Vasile al Diocezareei sau Benedict al Philadelphiei, vorbeau cu venerație de Cuviosul Ioan Iacob.
Prin rânduiala lui Dumnezeu, am intrat în posesia unei scrisori, trimisă cu puțin timp înainte de moartea Sfântului Ioan Iacob din peștera de la Hozeva către familia Samoilă, Constantin și Elena, din Ierihon, care îi erau apropiați, de când cuviosul fusese egumen la Schitul `Sfântul Ioan Botezătorul~ de la Iordan.
Frumusețea cuvintelor atent alese, delicatețea exprimată și realismul duhovnicesc vădeau dragostea și bucuria cuviosului sihastru față de românii care‑i arătau o deosebită prețuire și‑l ajutau.
Am constatat, așadar, că toți cei pe care i‑am amintit au ostenit la scrierea vieții Sfântului Ioan Iacob, fiecare cu detalii inedite, au avut o relație specială cu sihastrul român, reușind să scrie capitole ori părți din viața sa.
Am fost plăcut impresionat că la Mănăstirea `Sfântul Sava~ din pustia Betleemului, călugării savaiți păstrează amintirea chiliei în care s‑a nevoit Sfântul Ioan Iacob. De altfel, după cum mi‑a spus starețul Evdochim arhimandritul, membru al Sinodului Patriarhiei din Ierusalim, prezența Sfântului Ioan Iacob din anii războiului, perioadă de instabilitate politică pronunțată, a însemnat foarte mult pentru obștea de aici.
Mănăstirea avea atunci mulți călugări bătrâni și bolnavi, cărora li se adăugau oamenii răniţi în urma războiului ori săraci din partea locului. Pe toți i‑a îngrijit Cuviosul Ioan Iacob, cu mijloacele de atunci, dar mai ales cu răbdarea și dragostea de monah râvnitor, pe care le deprinsese în ascultarea de îngrijitor al bolnavilor de la Mănăstirea Neamț și în ascultarea de bibliotecar.
Minunată potrivire între iubirea de cărți, de cuvinte înțelepte, și dragostea jertfelnică față de omul suferind în care se ascunde întotdeauna Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu!
Nu pot uita mărturia pe care am auzit‑o, în mod direct, de multe ori, din partea părintelui arhimandrit Cleopa Ilie. În vremea uceniciei sale la stâna mănăstirii, în cea mai smerită ascultare pe care o poate avea un novice, fratele Constantin, viitorul duhovnic Cleopa, a poposit de multe ori în biblioteca Mănăstirii Neamț, împrumutând cărți. Părintele Cleopa nu ascundea faptul că a fost supus ascultător față de bibliotecarul de la Neamț, care‑i recomandase mai multe titluri, din care părintele Cleopa a studiat şi lecturat, ca într‑o înaltă școală de teologie, poate chiar mai mult.
Arhimandritul Cleopa Ilie, care a călătorit în anul 1977 la Ierusalim, avea să mărturisească de multe ori despre prietenia cu Sfântul Ioan Iacob, când s‑a întâlnit cu locurile sihastre în care monahul nemțean și‑a încheiat viața.
Aceste mărturii păstrate în memoria Bisericii constituie norul de mărturii ale vieții Sfântului Ioan Iacob.
Ne aducem aminte de el când se împlinesc 30 de ani de la canonizarea lui de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Patriarhul Teoctist, care a proclamat canonizarea, îl cunoscuse la Mănăstirea Neamț, în tinerețea lui. La fel și părintele Petroniu Tănase, care a mărturisit peste timp despre râvna tinereții lor în lavra de la Neamț. Acestora li s‑a adăugat actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fericitul primitor al unor daruri duhovnicești deosebite, pe care, așa cum mărturisea ucenicul Sfântului Ioan Iacob, cuviosul însuși le‑a dorit trimise, prin descoperire, către Moldova și către Mitropolitul ei, Daniel.
Așa a ajuns atunci, odată cu canonizarea Cuviosului Ioan Iacob, un fragment din moaștele sale, adus de o delegație a Patriarhiei Ierusalimului, prezentă la proclamarea solemnă din 14 octombrie 1992, după ce la Mănăstirea Neamț, în data de 5 august a aceluiași an, se săvârșise o altă slujbă închinată cuviosului nevoitor, rugător, poet și luminos exemplu pentru frații săi români.
S‑au adăugat, mai apoi, Ceaslovul personal, metaniile și părți ale veșmintelor sau hainelor sale, care au fost aduse la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, în locul unde i‑a fost înălțată Sfântului Ioan Iacob cea mai frumoasă biserică din câte s‑au construit până acum, aflată sub ocrotirea lui.
În vremea slujirii mele în Țara Sfântă sau cu alte ocazii înainte și după șederea mea la Ierusalim, am fost, de multe ori, să mă închin sfintelor sale moaște. Mărturisirea mea, care se sprijină pe ale multor pelerini, este aceea că locul său de odihnă aduce bucurie tainică celor care merg la Locurile Sfinte. Mulți dintre ei mi‑au mărturisit că au avut trăiri speciale lângă racla ce adăpostește moaștele sale. E drept că și locul ajută la asemenea înalte trăiri, unde s‑au rugat demult profetul cel curajos, Ilie Tesviteanul, Dreptul Ioachim și, în apropiere, soția lui, Ana, precum și mulți nevoitori care au ținut mereu aprinsă flacăra credinței.
Sfântul Ioan Iacob este pentru români nu doar exemplu și îndrumător în păstrarea credinței și dragostei față de acest pământ, ci mai ales un rugător fierbinte. De rugăciune avem mereu atât de mare nevoie! Să ne lăsăm și noi rostiți și rostuiți în rugăciunea Sfântului Ioan Iacob.