Sfântul Ioan Iacob sau centenarul unui vas ales
S-a împlinit un veac de la naşterea Sfântului Ioan Iacob şi 53 de ani de când s-a strămutat la veşnicele locaşuri. A trăit puţin, dar s-a rugat îndelung şi a agonisit lumină multă în suflet. Sunt şi astfel de oameni care nu se încurcă cu lucrurile şi lucrările întunericului. Fiii luminii agonisesc tot mai multă lumină şi-şi duc viaţa căutând mereu să rămână departe de ceea ce îi poate înstrăina de Dumnezeu.
Am auzit de Sfântul Ioan Iacob demult, într-o vreme când cenzura comunistă nu îngăduia să se amintească de el, iar ştirile din Ţara Sfântă abia ajungeau până la noi...
Un preot din Fălticeni, Gheorghe Baltag, mi-a povestit întâia oară despre el. Îl cunoscuse în tinereţile lui, la Cernăuţi şi apoi la Mănăstirea Neamţ şi tot el l-a revăzut cu trupul aşezat în racla de abanos, la puţin timp după minunata aflare a cinstitelor sale moaşte, în 1980. Câţiva ani mai târziu l-am cunoscut pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai sfântului, arhimandritul Claudiu Derevleanu, dar şi alte persoane care l-au văzut ori i-au reţinut cuvintele, faptele, versurile. Toţi aveau legătură cu Mănăstirea Neamţ, unde-l întâlniseră: patriarhul Teoctist, părintele Cleopa, părintele Petroniu Prodromitul şi alţii. Fascinat de mărturiile lor, am adunat în ultimii ani propriile mărturii. Recent, am găsit în Arhiva Sfântului Sinod, graţie domnului dr. Gh. Vasilescu, căruia îi adresez şi pe această cale mulţumiri, date inedite aflate în corespondenţa Apocrisiarhilor de la Ierusalim cu Patriarhia Română. Ele adaugă o nouă lumină la ceea ce se cunoaşte deja în legătură cu marele sfânt cuvios.
Printre cei care mi-au vorbit cu un sfert de veac în urmă despre Sfântul Ioan Iacob a fost arhimandritul Claudiu Derevleanu de la Mănăstirea Neamţ. Era deja bătrân, puţin comunicativ, retras, aproape necunoscut celor mulţi. Ucenicise în tinereţe împreună cu Sfântul Ioan Iacob şi cu mulţi alţi tineri în mănăstirea diriguită atunci de episcopul Nicodim Munteanu, mai târziu mitropolit al Moldovei şi patriarh al României.
Dincolo de tăcerea pe care o răspândea în juru-i, arhimandritul Claudiu Derevleanu mi-a relatat de câteva ori amănunte importante din viaţa Sfântului Ioan Iacob. El a oferit de fapt date şi nume inedite care au constituit biografia Sfântului Ioan Iacob. Tânărul Ilie (Ioan Iacob) a dorit mult să intre în cinul monahal după ce îşi petrecuse copilăria şi tinereţea în mari încercări şi lipsuri, fiind orfan de la o vârstă foarte fragedă. Privat de bucuriile şi căldura sufletească cu care ar fi trebuit crescut, pruncul şi-a îndreptat de timpuriu nădejdile către Dumnezeu, şi nu către oameni. Întru începuturile vieţii călugăreşti a ucenicit la un monah deosebit de râvnitor din Mănăstirea Neamţ, schimonahul Iov Burlacu (îşi avea obârşia lângă Fălticeni), care se îngrijea de bolniţa mănăstirii. Ziua supraveghea bolnavii, seara mergea la Utrenie şi apoi se odihnea câteva ceasuri rezemându-şi capul pe un bolovan acoperit cu un lăicer şcovor ţărănesc de lână care se aşterne pe jos sau cu care se împodobesc la ţară laviţele şi pereţii (regionalism)ţ.
Cu asprimea şi nevoinţele părintelui Iov s-a obişnuit cuviosul Ioan încă de la început, păstrând acelaşi duh în întreaga sa viaţă, care s-a sfârşit la doar 47 de ani. Pe lângă îngrijirea celor suferinzi, monahul Ioan Iacob iubea mult cărţile vestitei biblioteci nemţene, care adăpostea preţioase manuscrise, incunabule şi exemplare rare ale tomurilor de învăţătură. După călugărie a plecat în Ţara Sfântă însoţit de călugării nemţeni Claudiu Derevleanu şi Damaschin Trofin. Au vieţuit împreună în Mănăstirea „Sfântul Sava“ din pustiul Betleemului şi au vizitat Locurile Sfinte. Cuviosul Ioan Iacob a rămas acolo până la sfârşitul vieţii, ceilalţi doi s-au reîntors în mănăstirea de metanie. Despre asceza Cuviosului Ioan Iacob s-a aflat din mărturisirile altora, mai ales cea a monahului Ioanichie Pârâială, ucenicul său. Anumite, vagi referiri reies şi din însemnările şi versurile personale ale Sfântului Ioan Iacob, cele mai multe din nevoinţele sale fiind cunoscute doar de Dumnezeu Atoateştiitorul.
La schitul românesc de lângă Iordan şi apoi în pustiul Hozevei, Cuviosul Ioan Iacob a schimbat dorul după ţară cu dorul după Cer...
S-a rugat îndelung şi a trăit într-o mare simplitate. Arşiţa zilei şi frigul nopţilor, încercările şi ameninţările beduinilor păgâni, ale tâlharilor şi chiar ale animalelor sălbatice i-au picurat răbdare şi smerenie peste râvna fierbinte care i-a încununat întreaga viaţă. Rugăciunilor şi privegherilor îndelungi li s-au adăugat preocupările cărturăreşti şi darul versificării pe care evlaviosul ieroschimonah le-a dobândit ca o mare binecuvântare de la Dumnezeu, Izvorul înţelepciunii. Poeziile sale, tipărite prima dată prin grija monahului Ioanichie Pârâială, au cunoscut într-un pătrar de veac foarte multe ediţii şi s-au bucurat de un mare interes în rândul cititorilor evlavioşi. Simple la prima vedere, fără complicaţii şi rigori academice, sofisticate, versurile sfântului au o profunzime şi frumuseţe de-a dreptul nepământene. Din când în când trimitea prietenului său Claudiu Derevleanu câte o epistolă ori sfaturi în versuri, cum ar fi Scrisoare către un prieten din ţară. Părintele Claudiu le-a păstrat cu mare grijă într-un colţ de sertar până când Securitatea le-a depistat şi confiscat. Imediat după 1990 a încercat să le recupereze, dar n-a reuşit. A murit fără să-şi ostoiască dorul după adevărata lor prietenie aşternută şi pe pagini sfinte de epistolă.
După stabilirea Cuviosului Ioan Iacob în Ţara Sfântă, apar unele informaţii referitoare la persoana sa în corespondenţa reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române la Ierusalim cu Patriarhii din ţară. Unele date sunt inedite. Le datorăm arhimandriţilor Victorin Ursache şi Lucian Florea, foşti superiori ai Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. (va urma)