Sfântul Paisie de la Neamț sau despre puterea rugăciunii și liniștirea sufletului
Metoda pe care au întrebuințat-o stareții cei de demult, iar mai aproape de timpul nostru, în secolul al XVIII-lea, Cuviosul Paisie Velicicovschi și apoi cuvioșii de la Optina, pentru a spori duhovnicește, se potrivește cu ceea ce cred că este binevenit în viața monahală a vremurilor actuale. Introducerea rugăciunii inimii, specifică pustnicilor, în viața de obște și practica descoperirii gândurilor povățuitorului tău în fiecare zi aduc mult folos și o creștere duhovnicească fără întârziere. Pe de altă parte, după cum știm de la Sfântul Grigorie Palama, iar mai recent de la starețul sfânt Sofronie Saharov, rugăciunea lui Iisus nu este doar a monahilor, ci este potrivită pentru toți credincioșii.
În perioada facultății l-am vizitat de câteva ori pe părintele Iustin Pârvu. Nu mergeam neapărat după cuvânt de folos, ci pur și simplu pentru a-l vedea și pentru a lua o binecuvântare. S-a întâmplat ca în câteva rânduri să rămân în chilia sfinției sale în timp ce primea credincioșii care veneau pentru sfat. „Să mergem pentru o perioadă la muncă în străinătate sau să rămânem acasă chiar dacă salariul este foarte mic, a întrebat cineva?” „Să dau admitere la informatică sau să dau la teologie?” etc. Între întrebări s-a adresat și aceasta: „Părinte, cum să te mai regăsești în lumea asta agitată și agresivă? Îmi vine să las toate și să mă duc undeva la țară și să nu mai aud nici știri, nici ce vorbesc colegii la birou, nici ce fac vecinii… Nu mai reușesc să mă adun, să mă liniștesc”.
- Pentru mine, modelul de viețuire, și pentru monah și pentru credinciosul din lume, este Sfântul Siluan Atonitul, a răspuns părintele Iustin. Vorbesc de zilele acestea.
- Cum, Sfântul Siluan? De ce spuneți asta?
- Sfântul Siluan trăia între 2.000 de monahi, plus vreo 200 de muncitori ruși, la Mănăstirea Rusikon din Sfântul Munte și avea viață de pustnic, viață liniștită.
- Da, dar acolo era o mănăstire, spune doamna cea „neliniștită”.
- Era mănăstire, dar era o mănăstire ca un orășel cu foarte multă lume, cu pelerini, cu muncitori, cu agitație, iar el se îngrijea de treburile mănăstirii și totuși reușea să ducă o viață interiorizată, de rugăciune. Se retrăgea din când în când și se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Apoi se ruga pentru cunoscuții de acasă, pentru muncitorii ruși pe care-i coordona la muncă și pentru familiile lor și așa primea har, un har care-l acoperea de neliniștile și împrăștierea zilei. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe robul Tău Ioan, tatăl meu!” „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe roaba Ta Maria, mama mea!” „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, odihnește cu drepții pe roaba Ta Elena, bunica mea!”, și așa mai departe, ne rugăm pentru toți cei pe care-i știm. Rugăciunea este o convorbire, un privilegiu de-a vorbi personal cu Dumnezeu, despre viața noastră, despre cei din familie, despre prietenii noștri. Când ne rugăm pentru prieteni și cunoscuți, îi salutăm duhovnicește. Despre rugăciune se spune și că este sfatul omului cu Dumnezeu. În rugăciune, omul se întâlnește cu Dumnezeu și se sfătuiește cu El. Rugăciunea este și o formă de evadare dintr-o lume gălăgioasă și flecară. Trebuie să înțelegem că aglomerația de lucruri și informații în care trăim nu înseamnă neapărat complexitate, ci complicație și tulburare.
Fără liniștire sufletească nu putem progresa duhovnicește
Anul acesta, în „Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și „Anul comemorativ al sfinților isihaști”, am fost invitați cu toții să înțelegem mai adânc ce este rugăciunea pentru noi, cum ne poate fi de folos. Ce este liniștirea și cum o putem dobândi? Și rugăciunea, și isihia sunt accesibile tuturor, nu sunt doar pentru monahi. Zilele trecute am auzit povestită o întâmplare de Pateric. Trei frați de mănăstire s-au hotărât să lucreze mântuirea, unul propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, altul cultivând milostenia și slujirea aproapelui, iar al treilea practicând mai intens rugăciunea, liniștindu-se într-un loc retras. După câțiva ani s-au reîntâlnit și și-au analizat starea duhovnicească. Primul a mărturisit că a aflat ceva mulțumire din împărtășirea cuvântului evanghelic, dar nu a aflat odihnă sufletească. Al doilea, de asemenea, a adus multă mângâiere celor în suferință, dar parcă nu este împlinit sufletește. Al treilea le-a spus că el a aflat multă pace și așezare duhovnicească rugându-se. Apoi i-a dus pe frații săi la un izvor din apropiere și l-a tulburat. Priviți. Ce vedeți?, i-a întrebat pe frați. Vedem o apă tulbure. După un timp apa s-a limpezit. Priviți acum, i-a îndemnat din nou fratele. Ce vedeți? Ne vedem chipurile, au răspuns ceilalți doi. Aceasta este liniștea, a spus cel de-al treilea. Te ajută să te vezi pe tine, să te cunoști, să-ți vezi cu atenție lipsurile, păcatele, obiceiurile greșite și apoi, cunoscându-le, să poți să te eliberezi de ele.
Nu înseamnă că trebuie să renunțăm la milostenie și la mărturisirea Cuvântului, dar acestea se înfăptuiesc mult mai bine când creștinul lucrează și liniștirea interioară.
Spiritul paisian, studiu și contemplație
Între isihaștii propuși anul acesta spre a fi cunoscuți este și Sfântul Paisie de la Neamț, născut la anul 1722. Fenomenul dezvoltat la Mănăstirea Neamț de Sfântul Paisie și apoi în Rusia de către ucenicii cuviosului și, în mod particular, de către urmașii acestora, mai ales în Mănăstirea Optina, nu este destul de bine cunoscut.
Viața Sfântului Paisie de la Neamț poate constitui o sursă curată de inspirație pentru monahi, dar și pentru creștinii care doresc să trăiască duhovnicește în vremuri ca acestea pe care le traversăm. Mulțumită sfântului, rugăciunea minții devine aproape un bun comun ortodox, începând din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea până în zilele noastre. El o reînvie la Athos, el o familiarizează în monahismul moldo-valah, el o generalizează în Rusia pravoslavnică. Nu vrem să spunem că, înainte de dânsul, această rugăciune n-ar fi fost cunoscută în Țările Românești și în Rusia. În sistemul său de organizare a vieții monahale însă, Sfântul Paisie o introduce ca regulă superioară de rugăciune zilnică pentru fiecare călugăr. Starețul a dat naștere unei epoci de reînnoire religioasă prin reforma regimului monahal și prin strălucirea culturii teologice rezultată din traducerile Sfinților Părinți realizată de dânsul. Ea constă din ridicarea spiritului monahal de la nivelul obișnuit al psalmodiei la înălțimea contemplației. Spiritul paisian se poate rezuma în două cuvinte: studiu și contemplație.
Dacă ignorăm acest lucru, mișcarea nu rămâne decât cu o valoare cultural-teologică. În Rusia pravoslavnică, Paisie găsește un ecou de proporții. Cartea lui Cetfericov ne spune că peste 100 de mănăstiri principale din tot cuprinsul Rusiei îi adoptă regula. Viața mănăstirilor din imperiu în secolul al XIX-lea poartă amprenta starețului nemțean. Trei factori contribuie la această miraculoasă răspândire a spiritului paisian: ucenicii slavi formați la Neamț, traducerea Filocaliei în limba slavonă cu numele de Dobrotoliubie, carte care s-a publicat la Sankt Petersburg în 1793, doar cu un an înainte de moartea sa, și numărul mare de scrisori trimise de el de aici, de la poalele Carpaților, în întreaga Rusie. Pentru mai multe zeci de ani, Neamțul devine un loc de pelerinaj pentru rușii evlavioși. În monahismul lor își face apariția o nouă instituție sui generis: stărețismul.
Fără îndrumător duhovnicesc, viața creștinului e ca o corabie în derivă
Un tablou reușit a ceea ce este un stareț ne prezintă şi genialul scriitor rus F. M. Dostoievski. „Aşadar, ce este un stareţ? Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţișează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria lui voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluiește astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungate străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poată dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta acelora care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine” (Fiodor Mihailovici Dostoievski, Fraţii Karamazov, Editura Rao, Bucureşti, 1997, pp. 47-48). Astfel, de moștenirea paisiană de la Neamț s-au bucurat nu numai Țările Române, ci și alte țări, dar mai ales Ucraina și Rusia. Filocalia tradusă în limba slavonă a rodit la sfârșitul secolului al XVIII-lea și de-a lungul întregului secol al XIX-lea, până în ajunul Primului Război Mondial. În aceste mănăstiri s-au format ucenici care au contribuit nu numai la dezvoltarea monahismului și la înnoirea vieții duhovnicești în Rusia, ci au contribuit și la dezvoltarea literaturii și culturii rusești.
În România, înainte de a se instala comunismul ateu, s-au constituit, tot prin iconomia lui Dumnezeu, trei centre duhovnicești care au iradiat viață duhovnicească în întreaga țară. Acestea au fost: Mănăstirea Sâmbăta de Sus cu părinții Arsenie Boca, Serafim Popescu și Nicolae Mladin; Mănăstirea Antim, unde a funcționat „Rugul Aprins” cu părinții Ioan Kulâghin, Daniel Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu etc.; Mănăstirea Slatina cu părinții Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase etc. Aceste școli de viață duhovnicească au contribuit la formarea a mii de credincioși care, la rândul lor, în închisorile comuniste sau în libertate, au păstrat și răspândit credința cea mai curată într-o perioadă în care țara noastră a fost atât de încercată.