Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae - Corespondenţă

Fragmente valoroase de istorie și aghiografie au fost puse în lumină prin publicarea corespondenței Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae la Editura Cuvântul Vieții, datorită neobositului efort al părintelui Dorin-Demostene Iancu, care a desfășurat o muncă intensă de cercetare a diferitelor arhive instituționale sau personale.

Din această corespondență, la prima vedere s-ar putea înțelege că Sfântul Preot Dumitru Stăniloae a stat doar în străinătate, la conferințe și simpozioane internaţionale şi panortodoxe. Totuși, după cum subliniază și Lidia Stăniloae, lucrurile nu au stat deloc așa. Majoritatea invitațiilor pe care Sfântul le-a primit nu au putut fi onorate, fie din cauza regimului, fie din cauza problemelor de sănătate ale părintelui.

Prin prisma acestor scrisori, putem vedea frânturi din viața Sfântului Părinte Dumitru. Printre acestea, putem afla motivul pentru care Sfântul a fost promovat, în anul 1940, la rangul de „protopop stavrofor” de către Mitropolitul Nicolae Bălan: „activitatea pe teren pastoral ca profesor și rector al Academiei Teologice «Andreiane», ca redactor al Telegrafului Român, ca autor de prețioase opere teologice și ca prețios colaborator la revistele din Centrul Arhiepiscopiei” (p. 15). Ulterior, în anul 1955, acesta a fost numit în Comisia pentru revizuirea și definitivarea slujbelor sfinților ardeleni, canonizați în anul 1950, comisie compusă din IPS Părinte Mitropolit Efrem Enăchescu, ca președinte, și din părinții Dumitru Stăniloae, Ene Braniște și Benedict Ghiuș, ca membri, cărora li s-au adăugat și părintele Gheorghe Moisescu și arhidiaconul Bartolomeu Anania pentru revizuirea și definitivarea sinaxarelor (p. 17).

Prin această corespondență ni se descoperă și alte aspecte providențiale. Relația dintre Sfântul Părinte Dumitru și românii din Occident nu a fost doar o simplă colaborare academică, ci scânteia care a aprins recunoașterea teologiei românești în Apus. Paul Miron îl descoperă în Vest pe Părintele Dumitru Stăniloae ca „unul din teologii de frunte ai Bisericii Ortodoxe din România” și îl cheamă să conferențieze despre vocea teologiei ortodoxe românești „într-o lume care ne ignoră” (p. 21). Cu o sinceritate dezarmantă, i-a transmis, mai târziu, de ce prezența lui era vitală: „Apusul este ahtiat de teologie ortodoxă, dar se cunoaște numai cea rusească și grecească, ba chiar și bulgarii sunt mai apreciați. Despre noi se spune numai că am avea o bună școală teologică, dar nimeni n-o cunoaște” (p. 23). Prelegerile Sfântului au fost o victorie a comunității românești și a credinței împărtășite, Paul Miron bucurându-se că, în sfârșit, se auzea „și glasul Ortodoxiei românești în acest Occident bântuit de mirajul Bisericii Răsăritene” (p. 24). Prin această relație pe care Sfântul Dumitru a cultivat-o cu românii din Occident, putem spune că a reușit să străpungă, prin lumina teologiei sale, întunecata lume secularizată.

Relația Sfântului cu mediul monahal este un alt aspect pe care îl descoperim prin prisma acestei corespondențe. Noblețea sa teologică depășea zidurile academice și ajungea să se reverse direct în marile centre monahale. De exemplu, în Grecia, o operă a sa, Crucea și bucuria în viața monahilor (Atena, 1973), era considerată o scriere atât de importantă încât urma să fie oferită tuturor mănăstirilor din Biserica Greciei, un gest care echivalează cu o recunoaștere a profunzimii sale teologice. Mai mult, renumele său a ajuns până în inima monahismului, în Sfântul Munte Athos, de unde mănăstirile îl chemau să vină și să le dăruiască „părinteasca învățătură” (p. 92). Pe meleagurile românești, părintele Nicodim Bujor îl numea pe Sfântul Dumitru „Părinte al Ortodoxiei”, reînnoind titulatura dată de Mitropolitul Ștefan al Ierusalimului și, într-o altă apreciere răsunătoare, considera că munca sa de traducător al Filocaliei reprezenta al treilea „descălecat” al Ortodoxiei și Românismului, după cel al basarabilor și mușatinilor și cel al Școlii Ardelene.

Sfântul Dumitru Stăniloae a demonstrat o dedicare neclintită față de formarea noilor generații de teologi inclusiv după pensionarea din anul 1973, mereu însuflețit de dorința de a pregăti preoți „în duhul tradiției strămoșești” (p. 144). Activitatea sa didactică nu s-a oprit după pensionare, iar corespondența relevă faptul că marele nostru teolog a continuat să se implice în mentoratul academic, un exemplu elocvent fiind grija deosebită pe care a avut-o față de doctorandul Dan-Ilie Ciobotea, actualul Patriarh al României. Sfântul Dumitru nu îi scrie acestuia de pe un piedestal academic, ci îl tratează pe tânărul teolog ca pe un partener de nădejde, căruia îi cere ajutorul pentru traduceri importante, spunându-i în chip simplu: „am toată nădejdea la D-ta” (p. 168).

În cele din urmă, momentul alegerii sale ca membru corespondent al Academiei Române în 1990 nu a fost trăit de Sfântul Dumitru ca un triumf al orgoliului personal, ci ca o „mare mângâiere venită la amurgul unei vieți de jertfă”. Cu o smerenie dezarmantă, marele teolog a refuzat să își aroge meritele acestei distincții, preferând să vadă în ea doar o recunoaștere a „credinței care a susținut unitatea și identitatea poporului nostru”. Pentru el, titlurile academice primite nu au fost o cunună a propriei inteligențe, ci o validare a „ostenelilor” de o viață dedicate „încălzirii credinței strămoșești și adevărate a lui Hristos în sânul preoțimii și al poporului nostru” (p. 170).