Sfârșitul creștinătății?
Foarte interesantă și profundă cartea autoarei franceze Chantal Delsol: „Sfârșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp”, apărută la Editura Spandugino, în traducerea impecabilă a lui Teodor Baconschi. Paranteză: neavând acces la original (deocamdată), înclin să cred că traducerea teologului român a ridicat la putere valoarea cărții, în sine...
Pe scurt, profesoara Delsol, provenită dintr-o familie de tradiție catolică veritabilă, cu viață religioasă asumată, exprimă opinia că civilizația Crucii - așa cum o știm conturată de peste 1.500 de ani sub numele de creștină-tate - este pe cale de dispariție. Atenție, însă: nu și a credinței creștine, aspect foarte important!
Când vorbește despre creștinătate ca formă de civilizație, autoarea înțelege întregul sistem teologic, filosofic, moral, politic și cultural care s-a născut din realitatea Crucii și a Învierii lui Hristos. Însă, de peste două secole, creștinismul (ca normă și cutumă, unanim acceptate pe toate palierele vieții din cetate) bate în retragere în apusul Europei. Da, oamenii nu mai gândesc morala, situațiile de viață sau finalitatea oricărui act al existenței în cheie creștină, în cheie evanghelică. Mai mult, elementul politic care a impus credința ca doctrină oficială a statelor (regate, împărății sau chiar republici) s-a distanțat, ba chiar s-a ostilizat față de aceasta. Semnele declinului sunt bine instalate de-acum, însă ele s-au arătat încă din timpurile iluministe pentru a deveni o certitudine în secolul 20: cel al ideologiilor concurente pe tărâm doctrinar, al războaielor la scară planetară, al noilor și seducătoarelor tehnologii. Da, radiografia lui Chantal Delsol pare completă și reală, imposibil de contrazis factual. Și totuși...
Fără a idealiza, dar nici a subestima starea de fapt a religiozității actuale, eu constat o zbatere sufletească și o căutare sinceră a sensului vieții între europenii mei, contemporani atât cu decăderea creștinătății, cât și cu încercarea de umplere a vidului creat. Cum? Cu surogate metafizice, cu narațiuni spirituale, cu literatură motivațională, cu traininguri de bunăstare afectivă și emoțională. Toate acestea nu fac decât să arate uriașa nevoie de a crede în ceva! De a construi un sistem (sau mai multe) de valori coerent și eficient, care să asigure combustia psiho-emoțională a oamenilor, echilibru și perspectivă pe termen lung. Or, se vede bine că nici o credință și nici un sistem filosofic articulat pe nervurile unei spiritualități importate/inventate nu răspund formatului sufletesc și așteptărilor omului de azi. Și asta dintr-un motiv lesne de imaginat: extractul moral normativ, rădăcinile ontologice ale lui homo europeus provin nemijlocit din civilizația greco-romană pe care s-a altoit noutatea absolută și explozivă a Evangheliei: omul e făptură veșnică cu obârșie în cer, iar Dumnezeu este Persoană. Odată înțelese aceste două realități, cu toate derivatele lor subiacente, e tare greu să te mai întorci acum la un păgânism decerebrat, la mitologii sterile și la zeități calpe. Poți găsi sau crea simboluri culturale și istorice, poți imagina narațiuni demne de serialele Netflix, dar asta nu ajunge, căci marile întrebări nu-și găsesc răspuns așa ușor. Sensul (mulțumitor, ca explicație!) al vieții nu se dezvăluie seara la tv, nici nu-l găsești pe Google. Și nici în resuscitarea mitologiei druizilor, a walkiriilor sau a lui Statu-Palmă-Barbă Cot. De aceea susțin că, în pofida tuturor semnelor declinului evident al civilizației Crucii, oamenii nu dispun de altă variantă plauzibilă de a-și satisface foamea sufletească, deoarece pe Cruce nu a murit un tâmplar evreu din Nazaret, ci Însuși Cel fără de Moarte. Iar acest fapt nu poate fi nici rescris, nici reinventat, nici evitat. Din simplul motiv că a murit pentru noi, așadar fiecare dintre noi este direct vizat. Scăpare din îmbrățișarea jertfitoare a lui Dumnezeu nu există!