Sfârșitul lumii, o mare ispită duhovnicească
„- Când vine, părinte, sfârșitul lumii?
- Păi, Dumnezeu n-are altă treabă decât să stabilească data, ora și minutul când vine sfârșitul lumii, ca să-l știi dumneata?”
Acest adorabil dialog purtat în cerdac de către Iuliana Tudor, binecunoscuta realizatoare tv, și preotul dintr-un orășel de provincie (dialogul se regăsește în volumul „Fericirea nu costă nimic”, la care mi-am adus și eu contribuția cu o suită de dialoguri) arată o anumită stare de spirit, indusă de vremuri și oameni. Fără a vrea să fim apocaliptici cu orice preț, ne punem adeseori întrebarea dacă nu trăim vremurile de sfârșit ale lumii, așa cum o cunoaștem noi. Într-un interviu acordat la începutul anilor 90, părintele Cleopa Ilie spunea așa, cu metafora-i caracteristică: Dacă lumea asta nu mai e bună, Dumnezeu o strică, o aruncă la coș și face alta în locul ei (citat liber). Prin aceste cuvinte, marele duhovnic de la Sihăstria voia să sublinieze statutul de Atotțiitor și Creator desăvârșit al lui Dumnezeu Tatăl. Și faptul că totul stă în mâinile Sale, nici măcar Fiul nu știe taina aceasta a sorocului lumii și a ceea ce îi așteaptă pe oamenii care vor fi martorii înfricoșați ai acelui apocalips. Despre care s-a tot scris din punct de vedere teologic, istoric, alegoric, simbolic, ba chiar și ecologic/climatic.
Oamenii stau cu ochii țintă pe tema sfârșitului lumii așa cum au stat și în jurul anului 1000 când, interpretând greșit profețiile din Cartea Apocalipsei a Sfântului Ioan Teologul, creștinii din apusul Europei își săpau singuri mormintele și se așezau de bunăvoie în ele, așteptând cuminți sfârșitul mult-trâmbițat. După care și-au revenit cu toții, viața a reintrat în normal, iar la doar 54 de ani distanță a avut loc schisma Bisericilor (uitaseră cu toții de pocăință și de sfârșitul lumii provocat tocmai din cauza răutăților omenești), dar și epoca marilor Cruciade (prima a avut loc între 1096 și 1099), trecând cu lejeritate de la spaimă la profit, de la durere la plăcere, de la smerenie la orgoliu. Așa e omul, orice sperietură durează puțin, iar timpul devine cel mai eficient burete memorial, care șterge tot ceea ce nu ne convine. Pe de altă parte, nici amenințarea continuă cu sfârșitul iminent, în chinuri, nu poate face viața mai bună, mai curată. Biserica, într-o perioadă a exprimării ei publice, a întreținut angoasa sfârșitului lumii tocmai pentru a-i îndrepta pe cei păcătoși, însă omul se obișnuiește, până la urmă, și cu amenințarea continuă - banalizând-o mental, învățând să trăiască sub presiune. În plus, Biserica nu a fost creată de Hristos Însuși să bage oamenii în sperieți, să îi șocheze cu chinuri eterne și cu pedepse cumplite. Nici să le taie elanul bucuriei de a trăi, să le castreze pornirile firești, ci doar să le atenueze excesele dăunătoare. Mulți creștini „din lume” citesc literatură monahală ascetică, în care sunt descrise felurite nevoințe și trepte ale desăvârșirii spirituale prin despătimire, prin lupta dârză împotriva pornirilor trupești. Și mulți dintre acești creștini vor să urmeze ad litteram ceea ce călugării nevoitori scriu despre ei înșiși, sau despre alți monahi îmbunătățiți. Însă viața creștină de la oraș, oferta duhovnicească și practica ascetică din marile centre urbane diferă esențial de pustia egipteană de acum 1500 de ani (nici aceea nu mai e ce a fost odată), sau de sihăstriile Muntelui Athos (nici acela nu mai e ce a fost odată), de viața idioritmică din munții Stânișoarei ori Builei (tropăiți acum de contingente de turiști gălăgioși). Ceea ce făceau cu trupurile lor călugării Patericului în viața de zi cu zi nu mai putem face noi, cei de azi, de la bloc. Subordonarea cvasitotală a trupului în fața voinței duhovnicești cere o luptă deosebită, o povață continuă din partea duhovnicului, o stare mentală și sufletească ruptă de realitățile înconjurătoare, o încordare metafizică ieșită din comun. De aceea afirm cu tărie, poate în răspăr cu alte opinii, că literatura ascetică trebuie citită cu mult discernământ de către laici și aplicată în viața de zi cu zi numai sub directa îndrumare a duhovnicului. Altminteri este rătăcire pură, este cădere sigură!
Revenind la sfârșitul lumii, el nu trebuie să ne preocupe decât în măsura în care ne preocupă propriul sfârșit, dar și starea în care ne găsește acesta. Căci nu voi da socoteală Dreptului Judecător de păcatele generale ale lumii, ci de ale mele, personale. Nu voi vorbi despre păcatele lui Hitler, ale lui Michelangelo, Einstein, Blaga sau Iliescu. Desigur, voi vorbi despre păcatele mele integrate în viitura de păcate ale întregii umanități, dar tot despre mine e vorba. Așadar, să ne preocupe sufletul nostru și mântuirea lui, restul e judecată și milă, speranță și înviere!