Sfârşitul vieţii
În preajma morţii, considerată de Părinţii Bisericii ca un prag existenţial, nicidecum ca o intrare în neant, ori ca o nefiinţă, mulţi au în faţa ochilor minţii derularea timpului vieţii, întocmai unui replay al filmului trăit. Unii se roagă Maicii Domnului, ca mijlocitoare, să îi mai îngăduie un timp pentru a-i revedea pe cei dragi (copiii răspândiţi prin lume). Nu de puţine ori se împlineşte rugăciunea suferindului. Putem confirma din mărturiile celor plecaţi dintre noi, dezvăluite înainte de trecere. Unele persoane, nechibzuite în timpul vieţii şi răuvoitoare, sunt marcate de tragismul neputinţelor şi tulburate de chinul prin care trec. Alţii, însă, precum bogatul din Evanghelie, îşi pierd viaţa în mod neaşteptat, fără să anticipeze despărţirea de cele materiale, faţă de care a acţionat ca un nebun. Unde este mintea omului, acolo este şi sufletul său. Acest aspect se dezvăluie din cuvinte, gesturi, priviri, atitudini. „Cel ce comunică, se comunică.“ Alte persoane nu pot muri, sau mai potrivit exprimat, se chinuie, întrucât au refuzat îngrijirea sufletului (grijania sau cuminecarea, în limbajul fraţilor transilvăneni). Până nu vine preotul care ajută prin rugăciunile citite şi împărtăşirea sfântă oferită după caz, muribundul nu scapă de starea agonizantă. Ieşirea duhului sau a sufletului este indicată de cei prezenţi prin cuvintele „l-a iertat Dumnezeu“.
Grăbirea sfârşitului, prin orice forme de suicid, nu este acceptată de Biserică, deoarece Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), izvorul vieţii şi al nemuririi, iar suprimarea vieţii personale este păcat împotriva Duhului Sfânt şi necredinţă în milostivirea Domnului. Numele acestor muribunzi sărmani nu se pomenesc la Sf. Liturghie, cu excepţia cazurilor speciale (debilitate, demenţă).
Puţine persoane au momente de aparent sfârşit, trecând printr-o moarte clinică, când trupul este inert, fără funcţii vitale, însă după un timp de câteva zeci de minute sau ore, revin la viaţă şi reuşesc să redea fragmente din convorbirile cadrelor medicale, oferind în cuvinte plasticizate tabloul momentului. Cine aude? Ce văd cu „ochii“ sufletului? Un pod, un tunel, fie o grădină luminoasă cu flori ori un loc nedefinit, întunecat, lipsit de comunicare. Iată, dar, partea raţională, conştientă a sufletului! Din aceste imagini relativ perceptibile cu simţurile sufletului, care îşi păstrează fiinţa şi după moarte, se prefigurează realitatea sufletului în veşnicie. În termeni creştini, pentru cei care au fost atenţi şi neiubitori de nelegiuri, trecerea din realitatea biofizică finită în veşnicie este un „paşte“, o eliberare de grijile vieţii, uneori înţelese ca poveri pentru suflet.
Într-o scriere sapienţială, se confirmă realitatea trecerii sufletului la cele cereşti: „Trupul se întoarce în pământul din care a fost alcătuit, iar sufletul se duce la Dumnezeu, care l-a dat“ (Ecclesiast 12, 7). Şi în parabola bogatului nemilostiv se precizează că (sufletul lui) Lazăr a fost luat de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22-23), iar bogatul a ajuns în iad, ceea ce arată că
sufletul nu trece în alte existenţe sau forme de viaţă umană ori în alte vietăţi de alt regn. Fiecare suflet va avea responsabilitatea actelor personale, iar purificarea nu înseamnă peregrinare în caste inferioare ca o involuţie biologică ciclică, specifică concepţiilor hinduse şi greceşti necreştine. Speranţa într-o ciclicitate, care poate asigura fericirea dorită, este o iluzie.
Este dat omului o dată să moară şi apoi vine judecata (Evrei 9, 27), îi încredinţează Pavel pe creştinii proveniţi dintre evrei la jumătatea secolului I al erei creştine.
Se cuvine ca gândirea fiecăruia să fie edificată de faptul că „indiferent câte eforturi vor face medicii, ameliorând sau prelungind viaţa, omul tot va muri; importantă este credinţa“ (dr. Stefan Andrei, Bucureşti). Momentul trecerii din lumea terestră în eternitate va fi asumat şi mai uşor de depăşit în funcţie de faptele şi petrecerea fiecăruia, fie în lumină şi împăcare, fie cu nelinişte şi dezgust faţă de viaţa sa. De aceea, este necesar ca în orice ridicare a minţii către cele înalte să cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre şi răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată“. Nu atingerea centenarului se cuvine să fie aspiraţia fiecăruia, ci lumina faptelor mântuitoare în raport cu semenii, în vederea asemănării harice, a dobândirii Duhului Sfânt (Sfântul Serafim de Sarov). Lumina învăţăturii hristice ajută pe oricine o caută în viaţă, la sfârşitul acesteia, dar şi pentru primirea fericirii depline eterne. „Lumina lui Hristos luminează tuturor“ şi celor de aici şi celor adormiţi în nădejdea Învierii. (Victor Marola)