Sfaturi de bună viețuire

Ilie Ecdicul, Capete morale, 1-7; 9, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 254-255

„Nici un creștin care crede drept în Dumnezeu nu trebuie să fie fără grijă, ci să aștepte totdeauna ispita, ca atunci când va veni să nu se mire și să nu se tulbure, ci să rabde cu mulțumire osteneala necazului și să înțeleagă ceea ce zice, cântând cu prorocul: Cearcă-mă, Doamne, și mă ispitește (Psalmul 25, 2). Căci nu a zis: Certarea ta m-a răpus, ci m-a îndreptat până la sfârșit (Psalmul 17, 39).

Începutul virtuților e frica de Dumnezeu, iar sfârșitul, dragostea (dorul) Lui.

Începutul (principiul) a tot binele este rațiunea făptuitoare și fapta rațională. De aceea nici fapta fără rațiune nu este bună, nici rațiunea care se deapănă fără faptă.

Fapta trupului este postul și privegherea; a gurii, psalmodia, rugăciunea și tăcerea, mai de preț decât cuvântul. Fapta mâinilor e ceea ce se face de către ele fără murmur; iar a picioarelor, drumul străbătut de ele de la prima poruncă. Fapta sufletului e înfrânarea săvârșită cu simplitate și simplitatea cu înfrânare; iar a minții, rugăciunea în contemplație, și contemplația în rugăciune.

Tuturor virtuților acestora le premerg mila și adevărul, ale căror roade sunt smerenia și darul deosebirii (dreapta socoteală) care, după Părinți, vine din aceea, și fără de care nici aceea nu-și va putea vedea marginea ei.

Făptuirea, care necinstește jugul rațiunii, e ca o vacă ce rătăcește încoace și încolo în jurul celor nefolositoare. Iar rațiunea, care leapădă veșmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu bună-cuviință, chiar dacă se preface la părere că e așa.

Sufletul bărbătesc, ținând aprinse, ca o femeie, toată viața ei, făptuirea și contemplația ca pe două sfeșnice, face cele cuvenite. Iar cel dedat plăcerilor le face pe cele dimpotrivă.

(...) Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc și prin apă, adică prin osteneli de bunăvoie și fără de voie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)