Sfintele Paşti - Sărbătoarea trecerii de la moarte la viaţă cerească

- Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din noaptea Sărbătorii Învierii Domnului, anul mântuirii 2010, rostit din faţa Reşedinţei Patriarhale - Mulţumim mai întâi de toate Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit ca şi anul acesta să primim de la Ierusalim darul sfânt al Sfintei Lumini de la Mormântul Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Anul acesta Sfânta Lumină a venit la ora 14:07. Delegaţia Patriarhiei Române a primit binecuvântare de la Patriarhul Ierusalimului, Preafericitul Părinte Teofil, şi apoi a participat la Vecernia Mare. În timp ce rugăciunile rostite de Patriarh se înălţau spre Dumnezeu a venit Sfânta Lumină pe care aţi primit-o şi frăţiile voastre, în această noapte luminoasă de Paşti. Sfânta Lumină de la Ierusalim este un dar minunat. Nimeni nu poate explica modul în care această lumină vine la noi pentru că, de fiecare dată, are ceva specific. Dar ceea ce ne interesează pe noi nu este modul în care Sfânta Lumină apare, ci de ce Sfânta Lumină vine la noi. Considerăm că Sfânta Lumină este un dar, în fiecare an, al Mântuitorului Iisus Hristos pentru Biserica Ortodoxă care o împarte şi celorlalte confesiuni prezente prin reprezentanţii lor în biserica Sfântului Mormânt. Ea este dovada că Hristos Domnul Cel Înviat din morţi este în ceruri, viu, şi răspunde credinţei noastre şi dragostei noastre pentru El cu iubirea Sa manifestată în Lumina Sfântă, deoarece El este Lumina lumii, Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Toată existenţa a fost creată în El, prin El şi pentru El ( cf. Coloseni 1, 16). Lumea întreagă este darul lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul în prezenţa sfinţitoare a Duhului Sfânt. În această noapte de Paşte este necesar să ne gândim la legătura care există între viaţa noastră de creştini şi Sfintele Paşti, dar şi la legătura care este între viaţa fiecărui om din lume, credincios sau necredincios, şi taina Învierii lui Hristos şi a Învierii celei de obşte sau universale. Învierea Mântuitorului nu este proclamată în interiorul edificiului bisericii, ci în afara lăcaşului de cult, pentru că ea priveşte pe toţi oamenii. Nu numai creştinii vor învia, ci la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, când va veni El să judece vii şi morţii, va avea loc învierea tuturor oamenilor din toate timpurile şi toate locurile, indiferent de religie, de neam, de vârstă sau de rasă. Toţi oamenii vor învia din morţi. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola I către Corinteni că "după cum toţi (oamenii) mor în Adam toţi vor învia în Hristos" (I Corinteni 15, 22). Sărbătoarea aceasta, în care noi prăznuim Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, se numeşte "Paşti". Cuvântul "paşte" vine în limba română prin filieră greco-latină din cuvântul ebraic "pesah", iar cel ebraic din limba egipteană "paseh" şi înseamnă "trecere". Iudeii prăznuiau la sărbătoarea Paştilor amintirea trecerii lor de la robia Egiptului la Ţara Făgăduinţei, trecerea lor prin Marea Roşie ca eliberare de asuprirea pe care egiptenii le-o impuneau folosindu-i ca robi care lucrau la muncile cele mai grele. În creştinism noi, însă, nu mai celebrăm trecerea poporului ales prin Marea Roşie, ci trecerea de la moarte la viaţă, eliberarea, nu din robia Egiptului, ci din robia păcatului. Această eliberare din robia păcatului a naturii umane şi trecerea ei de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer s-a realizat mai întâi în Iisus Hristos Domnul. Iar prin credinţa în Iisus ne eliberăm şi noi de robia păcatului şi ne pregătim pentru înviere. Mai întâi se realizează învierea sufletului din moartea păcatului, iar apoi, la învierea cea din obşte, învierea trupului din moarte şi stricăciune. De aceea, sărbătoarea Sfintelor Paşti este şi o anticipare, o arvună, a învierii noastre când va fi Învierea cea de obşte. Învierea lui Hristos ne priveşte pe toţi, pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă, pentru că El, înviind din morţi, S-a făcut "începătură a învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20). Deci, Hristos Domnul ne deschide nouă calea învierii trupului din stricăciune. De aceea, Hristos este numit "Paştele nostru". El Însuşi, Persoana Sa este numită de Sfântul Apostol Pavel "Paște", "Hristos, Paştele nostru, S-a jertfit pentru noi" (I Corinteni 5, 7). Cum s-a făcut trecerea de la Paştele iudaic la Paştele creştin ne spun Sfintele Evanghelii. Pe când prăznuia Hristos Domnul Paştele iudaic, către sfârşitul prăznuirii, a instituit Paştile cele noi în însăşi Persoana Sa, pentru că "pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 26-28). Deci, iată se vede cum Hristos Domnul, înainte de moartea şi Învierea Sa, instituie în Sfânta Euharistie Paştile cele noi ca eliberare de păcate, ca iertare de păcate. După Învierea Sa din morţi Mântuitorul Iisus Hristos, trecând prin uşile încuiate, a intrat în casa unde ucenicii Săi stăteau timoraţi, înspăimântaţi de frică, de frica iudeilor. Atunci Mântuitorul le-a zis: "Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (Ioan 20, 21-23). Vedem că atât în Sfânta Euharistie cât şi în dăruirea Duhului Sfânt ucenicilor Săi, imediat după Învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că El dăruieşte iertarea păcatelor, deoarece fără iertarea păcatelor nu se poate intra în viaţa veşnică, în Împărăţia Preasfintei Treimi. Deci, Mântuitorul instituie pocăinţa pentru păcate şi iertarea păcatelor ca primul mare dar al Său după Înviere. Prin aceasta vedem că în Sfintele Paşti nu mai este vorba de eliberarea din robia Egiptului, ci din robia păcatului, iar trecerea de la moarte la viaţă, care se realizează în Hristos Cel înviat, nu este o simplă reanimare a unui cadavru. Hristos Cel înviat din morţi nu mai moare niciodată, "moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui" (Romani 6, 9). Hristos Domnul nu înviază ca să revină din nou la viaţa pământească cea amestecată cu suferinţă, cu boală şi în cele din urmă cu moarte, ci Învierea Sa înseamnă începutul unei alte vieţi decât cea pământească, biologică, ea este începutul vieţii veşnice. De aceea, în noaptea de Paşti cântăm: "prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice". Mântuitorul Cel înviat din morţi este liber de orice constrângere, nimeni nu-L mai poate opri, nimeni nu-L mai poate reţine, nimeni nu–L mai poate vedea pe Cel înviat din morţi dacă El nu voieşte să Se arate, cum voieşte, când voieşte şi cui voieşte. Hristos Cel înviat din morţi este totalmente liber faţă de orice determinism al naturii şi al istoriei. El trece prin uşile încuiate cu trupul Său înviat din morţi. Se arată şi dispare. S-a arătat de zece ori după învierea Sa din morţi, dar nimeni şi nimic nu L-a putut reţine. Când a călătorit în ziua Învierii Sale, către seară, spre Emaus cu Luca şi Cleopa, aceştia nu L-au recunoscut decât la frângerea pâinii. Ei credeau că El este un simplu călător, care, însă, le-a tâlcuit Scripturile, mai ales locurile unde se vorbea despre El. Deci, Învierea pe care o prăznuim noi în noaptea aceasta de Paşti nu este revenirea la viaţa biologică, aşa cum s-a întâmplat cu Lazăr, cu fiul văduvei din Nain sau cu fiica lui Iair, ci ea este începutul unei alte vieţi, viaţa cea veşnică, fără durere sau întristare şi fără procese de compunere şi descompunere. În cântările din noaptea aceasta se spune despre Hristos: "pe Adam din stricăciune ridicând". Aşadar, Învierea lui Hristos înseamnă eliberarea trupului de descompunere, de stricăciune. Trupul lui Hristos a stat în mormânt, dar nu a început să se descompună, pentru că era unit cu dumnezeirea Lui. Sufletul lui Hristos a stat în iad, dar nu a rămas în iad, pentru că a fost unit cu dumnezeirea Lui. Deci, mântuirea pe care ne-o aduce Hristos înseamnă unirea omului cu Dumnezeu Cel veşnic, iar această legătură este mai tare decât moartea (cf. Ioan 11, 25). Aşadar, cuvântul Paşte înseamnă "trecere" şi are legătură directă cu existenţa noastră. Omul când se uită atent în jurul lui, vede şi simte că totul este trecător; astăzi moare cineva, mâine altcineva. Astfel fiecare om trece prin lumea aceasta şi din lumea aceasta în altă lume. Văzând cum toate trec constatăm că şi noi suntem trecători. Credinţa, însă, înseamnă legătura noastră a oamenilor trecători cu Dumnezeu Cel netrecător. De aceea, prin credinţă noi dăm sens trecerii noastre prin lumea aceasta şi din lumea aceasta spre un alt mod de existenţă. Credinţa dă sens sau lumină vieţii, pentru că noi nu mergem sau nu trecem într-un loc necunoscut, despre care n-am auzit niciodată, ci mergem la Hristos Împăratul Cel ce a biruit păcatul, iadul şi moartea. De aceea, oamenii care au credinţă puternică în Hristos şi se împărtăşesc cu El prin Sfânta Euharistie se pregătesc de moarte din timp; îşi pregătesc hainele, darurile pe care vor să le ofere celor săraci. Aceştia simt că moartea lor, adică paştele vieţii lor, înseamnă trecerea lor din această viaţă pământească la Domnul Hristos Cel fără de moarte, Care Se află în ceruri. Deci, credinţa în Înviere dă sens vieţii noastre şi, ca atare, nu ne mai confruntăm cu nonsensul sau cu absurdul morţii. Absurditatea morţii era preocuparea principală a păgânilor. Toate tragediile lumii antice aveau în centrul lor tema de moarte. Iar Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos a venit ca "să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa" (Evrei 2, 14-15). Deci, în Hristos Cel Înviat din morţi, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, noi avem nădejde, avem lumină. Noi aprindem lumânări de Sfintele Paşti şi pe mormintele celor dragi ai noştri, pentru că toţi vom învia, iar în Crezul Ortodox, ultimul articol este acesta: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie". Sfintele Paşti şi credinţa în Înviere dau sens vieţi noastre, nu numai către sfârşitul ei, ci în fiecare zi a ei. Fiecare zi pentru un creştin este îndreptată spre Înviere, pentru că începutul săptămânii pentru creştini este Duminica, ziua Învierii, ziua Domnului Cel Înviat din morţi. Sfintele Paşti se serbează ca fiind cea mai mare sărbătoare odată pe an, dar în fiecare săptămână, Duminica, noi serbăm Învierea Domnului şi ne pregătim pentru Învierea cea de obşte. În felul acesta Paştile sunt sărbătoarea luminii, sărbătoarea sensului vieţii noastre, sunt sărbătoarea bucuriei ; Hristos este numit în cântările noastre bisericeşti "Bucuria cea veşnica". Paştile sunt sărbătoare păcii sau a împăcării omului cu Dumnezeu şi a oamenilor întreolaltă. În acest sens sărbătoarea Sfintelor Paşti ne îndeamnă să ducem lumină şi să fim lumină acolo unde locuim sau unde muncim. Să ducem lumină, bucurie şi pace celor care sunt întristaţi, celor care sunt singuri, celor care sunt neajutoraţi. O mulţime de oameni suferă nu numai de sărăcie sau de boală, ci şi de singurătate. Copiii lor sunt plecaţi departe şi nu mai au pe nimeni aproape, însă Hristos Domnul şi Biserica Sa au rămas pentru ei singura comuniune de iubire milostivă. Deci, noi care suntem Biserica, împreună cler şi popor, trebuie să fim martori ai Învierii lui Hristos, mărturisitori ai iubirii Lui pentru oameni şi să ducem în aceste zile lumină în casele celor bolnavi, celor singuri, celor din spital, iar prin aceasta să mărturisim că Hristos Domnul a înviat din morţi şi a înviat sufletele noastre din mormântul egoismului, al nepăsării, al autosuficienţei. Să-L rugăm pe Hristos Domnul să ne dăruiască nouă tuturor, celor dragi ai noştri şi tuturor românilor din ţară şi din străinătate, pacea, lumina şi bucuria Sa spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin. † D A N I E L Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române