Sfintele Paști și oamenii-lumină

Poate că, în formarea mea intelectuală, nu am avut parte de mentorii titanici pe care mi i-aş fi dorit, pe care şi-i doreşte orice tânăr, de maeştrii cu care să vreau să mă asemăn. Poate pentru că maeștrii tinereții mele erau mai degrabă ocupați cu „tranziția”, cu supraviețuirea, cu lucruri mai urgente decât cultivarea generațiilor următoare. În consecință, generația mea a fost împrăștiată în cele patru zări, învățând o nemeritată lecție a viețuirii minore, la umbra unor dorințe minore (căci acelea nu pot fi numite idealuri). Sau poate nu i-am căutat suficient pe maeștri, nu i-am meritat… Totuși, m-am aflat în apropierea unor oameni buni, la care mă gândesc intens în aceste zile de sărbătoare ale Sfintelor Paști.

Am crescut, am învățat, am lucrat, am fost inspirat în preajma lor. Pe unii nu i-am cunoscut direct, cu alții nici măcar nu sunt contemporan. Unii au fost de la început lângă mine, alții au trecut și m-au atins din mers, alții s-au întâlnit și au rămas cu mine. Nu aș vrea să pastișez retorica lui Andrei Pleșu, Dan Puric, emisiunile de Ziua Națională, sau cele despre românii fericiți de aici sau de dincolo, în care multe posturi TV se întrec în a cânta măreția poporului nostru, înjosit cu multe ocazii, de aceleași posturi TV, în restul anului. Dar aș vrea să îi salut pe acești oameni luminoși ai vieții mele, fără să le pomenesc numele cu voce tare. Astfel, oricine va citi acest articol se va putea regăsi, mai mult sau mai puțin, în cei cărora l-am dedicat și cărora le sunt recunoscător pentru că există.

Incandescenţa lor discretă, invizibilă, m-a iradiat, de la mai mică sau mai mare depărtare, cu câteva învăţăminte pe care încerc să le recapitulez. Ei spun că toate trec, indiferent de dimensiunea și greutatea lor, trec duse la vale de ape multe. Gândurile, cuvintele, amăgirile, nălucirile, poftele, măririle. Toate, mai puțin gândurile și faptele iubirii curate, senine ca privirea unui copilaș de 2 ani. Ele vor rămâne, ele vor conta. Altă învățătură ar fi că trebuie să mă agăț cu disperare de partea frumoasă a aproapelui meu, în care se oglindește, pentru mine, „chipul nemuritor al lui Dumnezeu” (cum îl numeşte părintele Stăniloae într-o carte). Nu doar se oglindește, ci trece prin el. Dacă mă concentrez pe partea urâtă, opacă a aproapelui meu, mă aleg doar cu întunericul lui, adică cu absența Sensului, care se va adăuga absenței din mine. Am mai aflat că pentru Sens trebuie să lupți. Nu îl dobândești acum, ca să îl ascunzi sub pernă și să dormi pe el până la adânci bătrâneți. Sensul nu poate fi prins în mâini și încuiat în colivie, pentru că își ia zborul la cea mai mică mișcare nepotrivită, asemenea unui porumbel căruia îi dai de mâncare, foșnind prea mult punga cu firimituri. Dar nici atunci când s-ar părea că L-am pierdut nu trebuie să ne descurajăm, ci să reluăm lupta.

La oamenii-lumină am mai văzut că munca fără răsplată imediată, materială, munca făcută de dragul celuilalt, mai ales în mijlocul celor care nu mișcă un deget pe gratis, este răsplătită cu dulceață, dar nu oricare. Cred că se apropie de cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, dintr-o preafrumoasă rugăciune: „…ne dăruieşte nouă, Doamne, cu inimă neadormită şi trează să petrecem toată noaptea vieţii acesteia aşteptând venirea Fiului Tău şi Dumnezeului nostru, Judecătorul tuturor, nu culcaţi şi dormind, ci priveghind şi cugetând la lucrarea poruncilor Tale să ne aflăm, şi întru bucuria Lui împreună să intrăm, unde este glasul cel neîncetat al celor ce prăznuiesc şi nespusa dulceaţă a celor ce privesc frumuseţea feţei Tale celei negrăite” (Psaltirea Prorocului şi Împăratului David, Catisma Întâi, Ed. Mitropolia Olteniei, 2007).

Acești oameni minunați, care poartă lumină, se lipesc de tine doar pentru plăcerea prieteniei, nu și pentru plăcerea unei afaceri împreună. Își aleg prietenii după suflet, nu după culoarea ochilor sau a limuzinei. Sunt dispuși să dea meditații și să fie babysitter pe gratis, pentru că iubesc din toată ființa lor copiii. Le plac dulciurile și anonimatul. Sunt creduli și cred în tine. Ciudați, diafani, anacronici și aerieni, oamenii-lumină pot fi ușor de păcălit, ușor de rănit. Iar atunci când sunt nedreptățiți, pierduți, sau când au pierdut, atunci când plâng și par părăsiți de puteri, tocmai atunci sunt mai puternici. În spațiul aparent restrâns al codului după care trăiesc, ei sunt mai liberi decât cei înconjurați de lărgimea unei libertăți amăgitoare. Nu fug de datorii şi răspunderi. De aceea sunt supuşi greutăţilor de tot felul. Pot fi ușor de invidiat: nu au nevoie de ciubucuri, sunt cumpătați, dar nu se zgârcesc la nimic. Deși mulți riscă eticheta de „loser” („fraier”), pentru că se îmbracă modest și circulă cu mijloacele de transport în comun, ei par a moșteni o vistierie fără margini. Se grăbesc să construiască și se feresc să distrugă. Se mișcă fără gălăgie, dar râd gălăgios, pentru că sunt plini de glume bune și de un entuziasm molipsitor. Se bucură de bucuria ta.

Oamenii-lumină știu când să se oprească, știu să se odihnească și să te odihnească. Știu să tacă, dar știu și când să te încurajeze, cu cuvinte tămăduitoare, care pot transforma realitatea, celulele, atomii. Te ajută să-ţi hrăneşti mintea şi sufletul şi să găseşti drumul care le uneşte. Iubesc frumusețea creației. Nu gustă estetica urâtului, filmele sângeroase sau orice formă de explorare a mizeriei, depravării umane. Nu sunt fățarnici. Nu au nimic de demonstrat, nici un mesaj de transmis omenirii, nu au meciuri cu nimeni. Mă uimește dăruirea lor, disponibilitatea de a se consuma pentru ceilalți, până la capăt (după cum arată, nu ai spune că au atât de multă energie). Răbdarea lor, insis­tența cu care luptă împotriva diverselor forme de comoditate și leneveală… Precum și felul în care se feresc de patimi, mai exact de cultivarea lor. Și ei se poticnesc de bârfe, înjurături, mici invidii, bulimii, mândrii și slavă deșartă, ca tot omul. Dar nu știu să urască plenar, nimicitor. În tot ceea ce fac, se vădește umanitatea lor. Pentru că acești oameni-lumină nu sunt ficțiune. Nu sunt extratereștri. Ei sunt dovezi palpabile care confirmă și sporesc prezența Binelui pe Pământ.

Într-o Carte Sfântă, ei sunt numiți „sarea pământului” și „lumina lumii” (Matei 5:13, 14). Nu se poate găsi o descriere mai frumoasă. Strălucirea lor e greu de observat în noianul gablon­țurilor din jur, care te orbesc. De aceea, mă simt privilegiat să fi (re)cunoscut câțiva și nu îi pot condamna pe cei care îi trec cu vederea. Doar îi compătimesc… În prezența oamenilor-lumină mă bucur să fiu neștiutor, mă simt răsfățat, mă simt copil, visez că nimeni nu e singur și că toți suntem ocrotiți. Calităţile lor (din care am spicuit aici doar câteva) mă fac gelos, dar mă mobilizează, iar gândul că nu mă voi asemăna niciodată cu ei mă îndeamnă, paradoxal, să sper. Să cred că în sufletul fiecăruia din noi sălăşuieşte iubirea lui Dumnezeu, iar aceasta pur și simplu nu ne poate lăsa în pace!

 

Hristos a înviat!