Sfințenia - participare la viața lui Dumnezeu în teologia Sfântului Chiril al Alexandriei

La 9 iunie, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), unul dintre cei mai mari Părinți și învățători ai Bisericii. Patriarh al Alexandriei timp de peste trei decenii, el a rămas în istoria creștinis­mului ca mare apărător al dumnezeirii lui Hristos și al unității persoanei Sale, contri­bu­ția sa fiind decisivă la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). În același timp, Sfântul Chiril a fost unul dintre cei mai profunzi exegeți ai Sfintei Scripturi, întreaga sa operă fiind o permanentă contemplare a tainei lui Hristos, descoperită în paginile Bibliei.

Pentru marele ierarh alexandrin, Sfânta Scriptură nu poate fi înțeleasă decât în lumina lui Hristos. El este centrul istoriei mântuirii, cheia interpretării Scripturii și izvorul vieții celei noi. Din această perspectivă, tema sfințeniei ocupă un loc privilegiat în gândirea sa, deoarece sfințenia reprezintă însăși participarea omului la viața lui Dumnezeu.¹

În Vechiul Testament, sfințenia este prezentată mai întâi ca atribut fundamental al lui Dumnezeu. „Sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44).

Dumnezeu este izvorul oricărei sfințenii, iar chemarea adresată omului este aceea de a se asemăna cu El. Această realitate este exprimată în mod solemn în vedenia profetului Isaia, unde serafimii cântă neîncetat: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6, 3). Tradiția Bisericii a văzut în această întreită proclamare o mărturisire a sfințeniei Prea­sfintei Treimi.²

Sfântul Chiril vede în sfințenie împlinirea chemării omului de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Creat după chipul Creatorului, omul este chemat să crească necontenit în asemănare cu El. De aceea, teologul alexandrin pune în legătură sfințenia cu restaurarea chipului dumnezeiesc în om, realizată prin lucrarea lui Hristos și a Duhului Sfânt.³

În Noul Testament, sfințenia își găsește expresia deplină în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. El este „Sfântul lui Dumnezeu” (Luca 1, 35), Cel care descoperă oamenilor adevărata viață în comuniune cu Tatăl. Dacă în Legea Veche porunca era: „Fiți sfinți”, în Evanghelie, ea dobândește forma desăvârșirii: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Sfințenia nu mai este doar o împlinire exterioară a unor porunci, ci participarea la însăși viața lui Dumnezeu prin Hristos.⁴

Pentru Sfântul Chiril, această participare devine posibilă prin lucrarea Duhului Sfânt. Omul nu se poate sfinți prin propriile puteri, ci prin harul dumnezeiesc care îl transformă lăuntric. De aceea, Sfântul Arhidiacon Ștefan este prezentat în Faptele Apostolilor ca fiind „plin de Duh Sfânt” (Fapte 7, 55), iar Sfântul Apostol Pavel descrie viața creștină ca pe o permanentă împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu, manifestată prin răbdare, curăție, bunătate, dragoste și adevăr (II Corinteni 6, 1-10).⁵

În comentariile sale biblice, Sfântul Chiril vorbește despre mai multe sensuri ale sfințirii. Există o sfințire cunoscută de Dumnezeu în preștiința Sa, o sfințire prin consacrarea unei persoane sau a unui lucru lui Dumnezeu și, mai ales, sfințirea autentică realizată prin împărtă­șirea de Duhul Sfânt. Aceasta din urmă reprezintă adevărata participare la viața dumnezeiască și împlinirea cuvintelor Sfântului Apostol Petru despre chemarea omului de a deveni „părtaș dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4).⁶

În primele comunități creștine, toți cei botezați erau numiți „sfinți”, după cum mărturisesc epistolele pauline adresate credincioșilor din Roma și Corint. Această denumire arată că sfințenia nu este privilegiul câtorva aleși, ci vocația întregii Biserici. Totuși, chemarea la sfințenie presupune răspunsul liber al omului la harul lui Dumnezeu și o permanentă creștere în iubire și virtute.⁷

Sfântul Chiril subliniază că adevărata sfințenie nu se dobândește în izolare egoistă, ci în comuniune și slujire. Omul devine sfânt atunci când își deschide inima către Dumnezeu și către aproapele, când cultivă smerenia, dragostea și spiritul de jertfă. Sfințenia nu îl îndepărtează pe om de lume, ci îl face capabil să transforme lumea prin prezența lui Dumnezeu în viața sa.

În cele din urmă, sfințenia este pregustarea vieții veșnice. Comentând cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede în Fiul are viață veșnică” (Ioan 3, 36), Sfântul Chiril arată că adevărata viață este cea trăită în comuniune cu Dumnezeu, în slavă și curăție. Această viață începe încă din prezent prin participarea la Tainele Bisericii și se va descoperi în plinătate în Împărăția lui Dumnezeu.⁸

La mai bine de un mileniu și jumătate de la mutarea sa la Domnul, Sfântul Chiril al Alexandriei rămâne un mare dascăl al sfințeniei creștine. Într-o lume marcată de confuzie și relativism, el ne amintește că adevărata împlinire a omului se găsește în unirea cu Hristos Domnul și în dobândirea acelei sfințenii care izvorăște din comuniunea cu Dumnezeul Cel viu. Amin.

 

Note:

1. John A. McGuckin, St. Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, Crestwood, NY, 2004, pp. 1-15.

2. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București, 2003, pp. 219-221.

3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra la Facere, PG 69, col. 28-31.

4. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, PG 73, col. 9-12.

5. Idem, Comentariu la Evanghelia după Ioan, PG 74, col. 540-545.

6. Idem, Thesaurus de Sancta et Consubstantiali Trinitate, PG 75, col. 320-325.

7. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, București, 2004, pp. 82-85.

8. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, PG 73, col. 561-565.