Sfințenia, un ideal perisabil?
Ecaterina din Siena, o sfântă de secol 14 a Bisericii Romano-Catolice, în cea mai importantă scriere a ei „Dialogul despre Providența Divină” („Il Dialogo della Divina Provvidenza”) pe care o sintetizăm ca învățătură, zicea așa: „Dacă ești ceea ce ar trebui să fii, vei da foc întregii lumi”. În tălmăcire liberă: dacă am face cu adevărat ceea ce ne cheamă Hristos să facem, lumea aceasta s-ar schimba radical - fiecare creștin ar fi un vulcan de credință. Așadar, sfințenia este văzută ca un factor modelator de profunzime al vieții, al condiției umane în general. Dar nu trebuie să mergem până în orizonturile creștinismului apusean pentru a afla aceste lucruri, pe care răsăritenii le-au înțeles odată cu Apostolii și Evangheliștii, Sfinții Părinți, Mucenicii, Cuvioșii și Asceții Orientului, îndemnați fiind de Epistola petrină în care Hristos Însuși stabilește azimutul vieții: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16).
Ortodoxia are, poate mai mult ca alte confesiuni, know-how-ul sfințeniei. Legătura cu sfinții veacurilor trecute sau recente este atât de puternică și dialogul cu ei atât de viu încât putem spune că ortodocșii trăiesc în ambianța sfinților. Din păcate însă, râvna către sfințenie a devenit un apanaj al trecutului, prezentul parcă refuzându-le acest tip de abordare credincioșilor - cu excepțiile de rigoare.
Secularizarea este un fapt real, nu este o invenție, nici o părere subiectivă. Ea atinge în mod vizibil, mai vizibil ca la alte categorii, starea sufletească și comportamentală a clerului - preoți de mir sau monahi. Contaminați și ei de duhul perisabil al lumii, giranți fără voie ai determinismelor ei sociale, culturale, cutumiare și - de ce să nu spunem - financiare, preoții se aliniază câteodată modului de a fi, de a judeca și de a acționa al mirenilor. Când spun „mirenilor” mă refer la oamenii care trăiesc în lume, mai mult sau mai puțin credincioși. Și care sunt ai lumii, împărtășesc logica lumii, felul ei de a fi, mersul ei și - mai mult - dorințele ei! Este acea lume sensibilă la diferite forme de posesie, de apartenență, de ierarhie socială, de mângâieri ale vieții. Lucruri perfect normale pentru cei ca noi, simpli „civili”, dar cu totul nefirești pentru cei care s-au înhămat la jugul credinței, adică de a trage brazde de-a curmezișul lumii, toată viața lor. Prin râpe, prin bolovănișuri, prin câmp arid, prin noroaie - prin tot locul evitat de „căldicei”. Plugul? Sfințenia proprie. Combustia? Credința. Țelul? Unirea cu Hristos a lui și a întregii umanități.
Nici un copil dintre cei intervievați în vremurile noastre asupra viitorului lor nu răspunde: „Eu aș vrea să mă fac sfânt!” Deși aceasta este o menire în toată regula, vocațională și unică în forma ei de expresie... Unde se pierde acum dorul după sfințenie, unde eșuează adulții care devin preoți sau monahi, adică profesioniștii harului, în a dori și a dobândi sfințenia?
Îndată ce intră pe poarta Facultății de Teologie, studentul este preluat de sistemul (in)formativ livrat de cursuri și seminare. Date, concepte, cronologii, definiții - toate au rostul lor, însă nici un curs nu îl învață pe student cum să-și trăiască credința, cum să fie, simplu spus, pe calea sfințeniei pe care să și-o dorească arzător. Nimic din atmosfera sălilor de curs nu te duce cu gândul către țelul suprem al credinței, care este sfințenia. Cartea se joacă aici și acum, aproape nimic despre viața veșnică, Împărăție, zenit soteriologic. Nimeni nu îi învață pe studenți cum să se bucure de credința lor, de darul primit, de sfințenia care se așteaptă a fi trăită cu emoție și fervoare.
Odată ce și-a desăvâșit ciclurile de instrucție, tânărul teolog care vrea să apuce pe calea sacerdotală va trebui să treacă mai întâi prin Taina Cununiei. Adică să aducă pe această cale pe altcineva, deodată cu el: femeia lui, soția lui, preoteasa lui. Însoțirea nu este doar în scop familial, social, cutumiar, ci este de o altă natură, una spirituală. Și aici se deschide din nou șansa sfințeniei, în cadrul Tainei Căsătoriei - dar pe termen lung. Cum? Prin iubirea generoasă care durează zeci de ani, prin îndelungă răbdare, prin ascultarea celuilalt, prin grijile părintești, prin sacrificiile personale (renunțări) la unele bucurii ale vieții, la unele pasiuni sau harisme adiacente. Așadar, pentru un cleric și familia lui fiecare zi este un prilej de a verifica promisiunea și taina subtilă a sfințeniei care nu e vorbă în vânt, ci temei al vieții concrete în Hristos.