„Sfinţii nu se smereau ostentativ“

Sfântul Marcu Ascetul spune în Filocalie că noi nu avem ce să-I aducem lui Dumnezeu. Dacă am făcut ceva rău, nu putem să compensăm răul de odinioară cu faptele bune din prezent. De ce? Spune el de ce. Pentru că noi nu avem nimic de adus lui Dumnezeu.

Cum nu avem nimic de adus lui Dumnezeu? Nu putem să facem nimic bun? Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă cinstire făcându-ne pe noi, cum zice Sfântul Petru Damaschin, colaboratori ai Lui. De aceea sfinţii, cu cât făceau mai mult bine cu atât se smereau mai tare. Nu se smereau ca unii care au făcut păcate, nu cu gândul la păcate se smereau, ci se smereau cu gândul la faptul că e o cinstire pentru ei binele pe care-l pot face, că sunt colaboratori ai lui Dumnezeu, că-i cinsteşte Dumnezeu făcându-i colaboratori ai Săi şi că nu numai din puterea lor se face binele. Aşa încât sfinţii aveau totdeauna motive să se smerească. Bineînţeles că nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că „sunt păcătos, că sunt nevrednic“. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Aşadar, Sfântul Marcu Ascetul atrage atenţia că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterea de a face bine, orice bine pe care îl facem suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus. Cum e concepţia catolică ce zice că pentru a te putea mântui ai nevoie de o anumită cantitate de fapte bune, care, bineînţeles, te schimbă spre bine, dar ai şi nişte surplusuri dacă faci mai multe fapte bune, care, după aceea, se pot da altora, care nu au făcut atâtea fapte bune câte le sunt suficiente. E o concepţie, oamenii pot gândi ce vor. Dar ortodox gândind, noi nu avem niciodată un plus pe care îl dăm, pe care îl putem transfera altora. Ci tot ce facem noi spre bine se adaugă la ceea ce suntem noi, se scrie în Cartea Vieţii noastre şi ne este necesar, pentru că niciodată nu ne putem opri din calea binelui. Noi suntem limitaţi şi ne oprim cumva din calea binelui prin limitele pe care le avem, prin mărginirile noastre, dar ceea ce facem noi e totdeauna ceva cu care suntem datori. Aşa încât nu avem posibilitate să intervenim spre bine prin puterile noastre pentru insuficienţele, pentru nedesăvârşirile, pentru greşelile, pentru păcatele din trecut. Ne referim la ele şi stăm în faţa lui Dumnezeu cu dorinţa de a scăpa de tot ce e rău - „Şi ne mântuieşte de cel rău“ - de tot ce stă împotriva voii lui Dumnezeu, de tot ceea ce a fost o deviere în viaţa noastră, o deviere de la bine, şi cerem de la Dumnezeu iertarea păcatelor şi Dumnezeu nu ne cere nimic în schimbul greşelilor sau păcatelor de odinioară, El ne dă iertarea. Rămânând în noi, de multe ori, doar urmele nedesăvârşirilor, urmele devierilor, urmele păcatelor noastre, dar jertfa Mântuitorului este ca să putem primi iertarea aceasta, ca să nu ni se mai ceară nouă suferinţa de pe urma păcatelor.