Sfinţii Părinţi!

În limbajul standardizat al unei părţi dintre cei care au studiat Teologia, există o expresie aiuritoare. Ea e similară cu faimosul clişeu pe care-l folosim pentru a denumi oamenii din Teatru în special. Formula introductivă a unei argumentaţii teologale recente este, aproape invariabil, „Sfinţii Părinţi au spus (zis, grăit, etc)“. Marile personalităţi ale scenei sunt, e imposibil să nu vă amintiţi, „Monştri sacri“. Mi se pare imposibil să nu mă gândesc, atunci când e folosit acest gen de caracterizare, la fiinţe excesiv gravitaţionale, din vremuri în care nu ne mai recunoaştem, fără carnaţie, schelete impozante pe structura cărora imaginaţia noastră curioasă adaugă forme şi chipuri. Cu „Sfinţii Părinţi“, mi se pare, s-a întâmplat cam acelaşi lucru. Imaginea pe care o ascunde această formulare, forma lipsită de miez pe care o camuflează acest concept-pachet, e la fel de goală ca şi ruda ei de pe scenă. Cu sintagma aproape magică „Sfinţii Părinţi“ ştergem cu buretele orice nuanţă personală şi facem din istoria Bisericii o poveste aseptică, o idilă perpetuă şi plicticoasă a ideilor şi faptelor, dincolo de orice realitate şi în afara dinamicii verificabile a creştinismului ortodox.

Psihologic acest fapt e explicabil. „Sfinţii Părinţi“ sunt prelata la adăpostul căreia ne coacem ignoranţa belicoasă. Nu am avut răbdare şi nici chef să aprofundăm pe Dionisie, Maxim sau pe Palama; pe Grigorie de Nazianz ori pe Noul Teolog. Am pescuit, din cursurile de sinteză, câteva fraze de lemn şi le aruncăm în nasul oricărui om cu care suntem în dezacord pentru a-i închide gura. Pentru că e onest, interlocutorul va trebui să ia poziţia mutului înaintea Autorităţii. Atât doar că această autoritate nu există aşa cum vrem noi să existe. Ei nu sunt o armată care îngână, soldăţeşte, aceeaşi partitură tocită, mărşăluind prin Ortodoxie. A-i considera în acest fel înseamnă a nu mai înţelege nimic şi a eluda, printr-o ilegitimă abstractizare, confruntarea intelectuală şi duhovnicească cu scrierile fiecăruia dintre ei. A-i numi astfel mai înseamnă şi a nu înţelege dimensiunea personală, i.e. profund personală, a credinţei pe care ne propunem să o apărăm cu ajutorul lor. Felul acesta de apologetică nu face bine nimănui. Pentru că problema nu e să manipulezi prin recursul neonorabil la autoritate, ci să convingi prin argumentare. Or, dacă propria silogistică scârţâie, măcar a celor care excelau în ea să fie folosită înţelept. Dar, acest lucru e posibil numai atunci când substanţa monolitică a expresiei „Sfinţii Părinţi“ se sparge. Şi, tocmai pentru că e obţinută dintr-un material artificial, ea e casabilă. Ba chiar uşor casabilă. Tot ce trebuie e puţină onestitate şi ceva mai multă răbdare cu textele. Instructivă ar fi chiar şi o privire frugală aruncată peste titlurile operelor lor. Ei nu au scris despre aceleaşi lucruri, nu au tratat aceleaşi probleme. Judecarea lor în bloc înseamnă limitarea dinamismului. Nici un oponent de bună credinţă şi nici un credincios cu capul pe umeri nu vor agrea o argumentaţie bazată pe ceva inventat de dragul retoricii. Malignitatea unei asemenea opţiuni va fi taxată imediat ca preţiozitate sau, la extrem, stupiditate. Ceea ce îi uneşte pe Sfântul Pavel, pe Sfântul Ioan, pe Sfântul Grigorie de Nyssa, Ioan Hrisostom, Calist Patriarhul şi Ioan Damaschin e tocmai faptul de a fi nuanţat şi luat pe cont propriu meditaţia duhovnicească. Ba chiar, dacă ne uităm prin istorie, între ei au existat şi conflicte. Pavel îl mustră pe Petru. Iacov nu prea se înţelegea cu Pavel. Sinoadele Ecumenice sunt, dincolo de actele finale, terenul unor intense lupte de idei care au pus în mişcare Biserica. Părinţii se citeau între ei în mod critic. Îşi revizuiau gândurile, corectau, reveneau, acceptau, respingeau şi retractau. Vorba unui istoric elen, Istoria Bisericii nu e o poveste cu Scufiţe roşii. Ortodoxia nu e o câmpie cu păpădii prin care tropăie, într-un cântec sempitern, cohorte de furnici gracile. A promova o asemenea imagine înseamnă a mistifica atât istoria, cât şi adevărul ei.