Sfinţii, vizionari ai veşniciei

Realitatea cotidiană confirmă în fiecare moment o sentinţă cunoscută de secole, dar nicicând mai actuală: „O imagine spune cât o mie de cuvinte!“. Specialiştii în domeniul comunicării valorifică la maximum acest principiu atunci când recomandă utilizarea imaginilor plastice în discursuri. În pofida raţionalităţii umane şi pretenţiilor de înaltă capacitate de diseminare a ideilor, cele mai captivante alocuţiuni rămân cele care evită demonstraţiile teoretice interminabile, frazele complexe sau aplombul academic fără limite.

Fără a beneficia neapărat de achiziţiile ştiinţifice de ultimă generaţie în domeniul comunicării, sfinţii s-au remarcat întotdeauna printr-o capacitate extraordinară de a spune mult în vorbe puţine. Fie că însumează într-un aforism ani întregi de experienţă duhovnicească, fie că aştern pe câteva pagini învăţăturile a două-trei generaţii de înaintaşi, sfinţii reuşesc mereu să surprindă esenţialul. Iar explicaţia acestui fapt se ascunde cel mai probabil într-o constatare simplă: ei nu scriu sau spun ceva decât atunci când simt că este neapărat nevoie s-o facă. În Sfânta Scriptură, limbajul sfinţilor este aproape fără excepţie ilustrat în imagini. Parabole, maxime, istorisiri, pilde, toate converg în jurul imaginii şi a puterii acesteia de a transmite şi forma idei şi atitudini. Dintre toate cărţile biblice se remarcă totuşi una ale cărei imagini sunt atât de intens plasticizate încât, în ultimele două milenii, a dat naştere la nenumărate interpretări şi chiar controverse. În jurul anului 95 (d.Hr.), Sfântul Evanghelist Ioan, fiind exilat pe insula Patmos, a avut o viziune care, din momentul în care a fost împărtăşită, a transformat efectiv şi definitiv percepţia creştinilor din vremea sa asupra lumii. Bazându-se pe date empirice imediate, creştinii nu cunoscuseră până în acel moment decât realitatea dură în care trăiau: o lume dominată autoritar de un împărat al cărui cult era impus prin decret imperial şi a cărui forţă părea indestructibilă. Un aparat administrativ ai cărui funcţionari impuneau prin puterea sabiei politica oficială a imperiului şi adorarea necondiţionată a cezarului roman. Cine ar fi putut spera într-o îmbunătăţire a situaţiei creştinilor, când lumea părea a se roti în jurul orgoliului nemăsurat al unui om care pretindea a se măsura cu divinitatea? În astfel de împrejurări, Ioan, apostolul cel iubit al Mântuitorului Hristos, deschide un nou orizont pentru creştinii din vremea sa, îndreptându-le privirea spre ceea ce Iisus i-a descoperit în chip tainic: o lume a sfinţilor fără număr, adunaţi din toate vremurile şi din toate locurile prin puterea tainică a lui Dumnezeu. Deşi reprezenta o promisiune la capătul unui drum plin de încercări, această viziune avea să-i încurajeze pe creştini, întărindu-le credinţa în temporalitatea răului şi persistenţa veşnică a comuniunii. Fără a eluda componenta dramatică a istoriei, Apocalipsa Sfântului Ioan prezintă dificultăţile fără număr pe care creştinii le vor avea de înfruntat. Imediat, însă, ilustrează în culori vii răsplata celor care vor rezista până în sfârşit, devenind astfel vrednici de cunună. Deşi apare voalat şi într-o dimensiune vădit alegorică, imaginea calamităţilor care distrug şi ucid nu pare mult diferită de perspectiva actuală a unui atac neconvenţional, în care arme chimice, biologice sau de altă natură ar putea provoca daune la care nici nu îndrăznim să ne gândim. Numai că viziunea ioaneică nu se reduce la un avertisment dramatic şi terifiant. Ca într-un fotoreportaj la scară cosmică, Sfântul Ioan surprinde instantanee teribile, dar nu pentru a înfricoşa, ci pentru a oferi speranţă. Pentru că, la finalul tuturor încercărilor, suflarea celui Atotputernic va distruge orice împotrivire, adunând la Sine într-un cer nou şi într-un pământ nou pe cei care şi-au păstrat neprihănit veşmântul alb al Botezului. Această dimensiune încurajatoare şi plină de speranţă se confirmă încă o dată spre finalul revelaţiei, când mulţimi nenumărate de sfinţi din toate neamurile, popoarele şi limbile se adună în faţa tronului Mielului. Prezenţa mulţimilor fără număr, venind şi înfăţişându-se înaintea Mielului Care S-a jertfit pentru mântuirea lumii, este în ea însăşi o imagine revelatoare şi plină de speranţă. Toate detaliile care compun această veritabilă frescă a mântuirii - veşmintele albe, cântecele angelice, tronul, chemarea îngerului - revelează planul şi puterea necuprinsă a Celui Care va oferi în final viaţa veşnică tuturor celor care L-au urmat cu credinţă. Deşi nu este foarte des folosită în cultul Bisericii, Apocalipsa rămâne una dintre cele mai cutremurătoare cărţi din cuprinsul Sfintei Scripturi. Ori de câte ori am reciti-o, lectura acesteia lasă în suflet o amprentă unică, impunând întotdeauna o recalibrare interioară. Semnificativ rămâne faptul că imaginile evocate în Apocalipsă conţin în sine nu doar scene ale suferinţelor, ale cataclismelor şi ale conflictelor care au fost sau care vor mai fi: ele scot în evidenţă biruinţa sfinţilor, a acelora care, în pofida oricăror adversităţi, au păstrat veşmântul alb şi ramura de finic, încurajaţi de un îndemn venit de dincolo de veacuri: „Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 7, 10).