„Și a crezut Avraam și i s-a socotit lui ca dreptate...”

Pentru fiecare om, plecarea din locul unde a copilărit și a trăit o lungă perioadă a vie­ții sale reprezintă un moment dificil. Schimbarea aceasta se do­vedește a fi uneori benefică, dar, de regulă, simțim această parte pozitivă mult mai târziu. La început, ne este greu pentru că avem nevoie să ne acomodăm, să simțim că locul în care ne reîncepem viața este acasă, nu un spațiu străin, care nu ne spune sufletește mare lucru. Dreptul Avraam locuia de ceva timp în ținutul Haran, atunci când a fost chemat de Dumnezeu să iasă de aici și să meargă în alt loc, fără altă garanție decât încrederea în cuvântul Celui Care i-l spusese. Pasajul din Cartea Facerii precizează: „După aceea a zis Domnul către Avraam: «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvân­ta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamu­rile pământului». Deci a plecat Avraam, cum îi zisese Domnul, şi s-a dus şi Lot cu el. Avraam însă era de şaptezeci şi cinci de ani, când a ieşit din Haran. Şi a luat Avraam pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său, şi toate averile ce agonisiseră ei şi toţi oamenii, pe care-i aveau în Haran, şi au ieşit, ca să meargă în ţara Canaanului şi au ajuns în Canaan” (Facerea 12, 1-5).

Dreptul Avraam era înaintat în vârstă și câștigase multă avere în ținutul Haran, dar nimic nu l-a împiedicat de la plecarea intempestivă de aici, făcând ascultare față de cuvântul Domnului. Făgăduința Domnului era că urma să fie părintele unui popor întreg și, deși la momentul respectiv el nu avea nici un urmaș și ajunsese deja la venerabila vârstă de șaptezeci de ani, totuși nu a avut nici un moment de îndoială. Credința sa era neclintită și considera că, dacă Dumnezeu îi descoperise ceea ce am specificat anterior, atunci El va găsi o modalitate de a împlini ceea ce părea cu neputință pentru mintea omenească.

Semnul legământului Legii Vechi

Cu toate că momentul în care poporul Israel primește tablele Legii de la Dumnezeu prin prorocul Moise urma să aibă loc la câteva secole distanță de întâmplările minunate din viața Dreptului Avraam, semnul legământului Legii Vechi, adică tăierea împrejur, este dat de Dumnezeu prima dată Dreptului Avraam și apropiaților acestuia de parte bărbătească. „Iar tu şi urmaşii tăi din neam în neam să păziţi legământul Meu. Iar legământul dintre Mine şi tine şi urmaşii tăi din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur. Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminţia voastră, să se taie împrejur în ziua a opta. Numaidecât să fie tăiat împrejur cel născut în casa ta sau cel cumpărat cu argintul tău şi legământul Meu va fi însemnat pe trupul vostru, ca legământ veşnic. Iar cel de parte bărbătească netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela se va stârpi din poporul său, căci a călcat legământul Meu” (Facerea 17, 9-14).

Tăierea împrejur este păstrată până în zilele noastre ca semn al legământului dintre Dumnezeu și poporul israelitean, încă înainte de apariția acestuia din urmă, de pe vremea Dreptului Avraam. Odată cu apariția Bisericii, acest legământ a fost desființat, cu toate că Însuși Mântuitorul a fost tăiat împrejur în ziua a opta de la naștere, după cum se precizează în Noul Testament: „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2, 21).

Așadar, în Biserică, legământul tăierii împrejur al Legii Vechi este înlocuit cu legământul cel nou al Jertfirii lui Hristos pentru mântuirea noastră. Intrarea în Biserică nu mai este condițio­nată de tăierea împrejur, ci de primirea Tainei Botezului ca moarte a omului vechi și înviere a omului nou întru Hristos. Însă și acest legământ (testament) nou este determinat de credința vie a omului, deoarece aceasta este condiția sine qua non pentru a primi Taina Botezului și, implicit, noua viață întru Hristos.

Simbolismul tăierii împrejur

Dreptul Avraam primește acest semn al legământului cu Dumnezeu, dar suntem conști­enți cu toții că, de fapt, prin acest act plătit cu sângele omului însuși, era simbolizată, de fapt, înnoirea interioară, renunțarea la păcat, oricât de apropiat ar fi fost acesta de sufletul omului și îmbrățișarea vieții virtuoase, care cere câteodată sacrificii mari. Acest fapt este confirmat de nenumăratele momente în care Dumnezeu cere poporului ales să nu privească acest act al tăierii împrejur drept ceva pur exterior, o acțiune îndreptată asupra propriului trup, fără nici o altă semnificație. Prorocul Moise spune în Deuteronom: „Va tăia Domnul împrejur inima ta şi inima urmaşilor tăi, ca să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti” (Deuteronom 30, 6).

În plus, făcând o comparație între popoarele păgâne și poporul Israel, prorocul Ieremia vestește: „Egiptul şi Iuda, Edomul şi pe fiii lui Amon, Moabul şi pe toţi locuitorii pustiului, care-şi tund părul împrejurul frunţii lor, căci toate aceste popoare sunt netăiate împrejur, iar casa lui Israel toată este cu inima netăiată împrejur” (Ieremia 9, 26).

Așadar, tăierea împrejur primită cu cre­dință de Dreptul Avraam rodește și o tăiere împrejur a inimii în interior împotriva patimilor și a gândurilor rele, simbolizând astfel curăția sufletească din învăță­tura de credință creștină și ac­țiunea harului dumnezeiesc asupra cre­din­cioșilor care-și deschid inima și mintea în fața lucrării acestuia.

Toate acestea devin cu putință și pentru că Dreptul Avraam urmează întocmai descoperirilor și învățăturii oferite de Dumnezeu, fără a pune deloc la îndoială ceea ce vede și aude. Această ascultare deplină îl conduce la treapta desă­vârșită a credinței neclintite: momentul în care Domnul îi cere să-l jertfească pe singurul său fiu: Isaac.

Despre acest eveniment cutremurător din istoria Vechiului Testament vom discuta în următorul material.