„Și mulți din cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei de pe urmă vor fi întâi”

Din comoara Evangheliei, Biserica ne pune înainte, în prima duminică după Rusalii, cuvinte de o frumusețe care depășesc măsura înțelegerii omenești. Le auzim rostite în sfântul lăcaș, însă nu de puține ori porțile inimii noastre rămân întredeschise, iar lumina lor pătrunde doar în parte în lăuntrul nostru. Este mai ușor să admirăm frumusețea cuvântului dumnezeiesc decât să‑l prefacem în faptă, să‑l lăsăm să rodească în viața noastră asemenea unei semințe cerești căzute în pământ bun.

Cu insuflare dumnezeiască, Sfinții Părinți au rânduit ca această duminică să fie închinată cinstirii tuturor sfinților. Nu întâmplător ea urmează marii sărbători a Pogorârii Duhului Sfânt. Biserica Răsăritului a văzut în această așezare liturgică o mărturie a lucrării Duhului Sfânt în istorie și în sufletele oamenilor. Sfinții sunt rodul cel mai ales al lucrării dumnezeiești, florile cele mai curate răsărite în grădina Bisericii, mărturii vii ale faptului că harul lui Dumnezeu poate transfigura firea omenească și o poate înălța până la măsura asemănării cu Hristos.

În Apus, pomenirea tuturor sfinților se face la începutul lunii noiembrie, într‑un alt context liturgic și istoric. Totuși, alegerea de a‑i cinsti imediat după Cincizecime se descoperă ca fiind inspirată, deoarece ne arată că Pogorârea Duhului Sfânt nu este doar un eveniment petrecut odinioară în Ierusalim, ci o sărbătoare permanentă a Bisericii, o revărsare necontenită de har peste lume. Din această lumină s‑au născut sfinții și prin aceeași lumină sunt chemați să se sfințească toți cei care cred.

Poate că unii dintre noi se întreabă ce este, în fond, sfințenia. Este ea un pisc inaccesibil, rezervat doar câtorva aleși, sau un drum deschis tuturor? Îmi revin în minte cuvintele unui profesor care compara viața duhovnicească cu o clasă plină de elevi. Unii sunt premianți, alții înaintează cu pași obișnuiți, unii rămân în urmă, iar alții riscă să piardă ritmul și să repete lecțiile pe care nu le‑au învățat. Asemenea suntem și noi, cei ce luăm parte la viața Bisericii. Toți suntem chemați la aceeași împărăție, însă nu toți răspundem cu aceeași râvnă chemării lui Dumnezeu.

Din mulțimea credincioșilor, unii se apropie atât de mult de Dumnezeu, încât viața lor începe să strălucească asemenea unei candele aprinse înaintea Altarului. Alții înaintează anevoios, iar unii rămân departe de această lumină, pentru că faptele lor nu mărturisesc încă apropierea de Domnul. Tocmai de aceea, Biserica îi așază pe sfinți înaintea ochilor noștri, nu pentru a ne descuraja, ci pentru a ne arăta ce poate deveni omul când își deschide inima lucrării harului.

În acest context răsună și cuvintele Mântuitorului: „Cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” La prima vedere, ele pot părea aspre, însă în realitate ascund o înțelepciune dumnezeiască de necuprins. Hristos nu micșorează iubirea față de părinți, nici nu o contestă. Dimpotrivă, El o așază în lumina adevăratei ei măsuri. Nimeni nu poate fi iubit mai mult decât Dumnezeu, Izvorul vieții, Părintele tuturor și Dăruitorul fiecărei binecuvântări.

Atunci când Dumnezeu ocupă locul dintâi în inimă, iubirea față de părinți, copii, prieteni și semeni nu se împuținează, ci se desăvârșește. În lumina iubirii dumnezeiești îi cuprindem pe toți cei dragi, îi purtăm în rugăciune și îi iubim cu o inimă largă și mai jertfelnică. Nimeni nu este exclus din această iubire, însă nimeni nu poate fi așezat înaintea Celui care este începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.

Când cinstim soborul nesfârșit al tuturor drepților lui Dumnezeu, Biserica ne amintește că sfințenia nu este o chemare adresată doar câtorva suflete alese, ci destinul fiecărui creștin. Sfinții nu sunt dintr‑o altă lume, ci oameni care au lăsat lumina Duhului Sfânt să strălucească deplin în viața lor. Ei sunt dovada că Evanghelia poate fi trăită aievea, că poruncile lui Hristos pot fi împlinite în această lume și că omul, prin har, poate deveni lăcaș al lui Dumnezeu și moștenitor al Împărăției celei veșnice.

Ucenicii au înțeles pe deplin această poruncă a așezării lui Dumnezeu mai presus de orice legătură și de orice teamă omenească. Aflăm aceasta din cartea Faptele Apostolilor, când, aduși înaintea Sinedriului și amenințați pentru propovăduirea lui Hristos, au răspuns cu o bărbăție care nu venea din puterea lor, ci din lucrarea Duhului Sfânt: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Din pescarii temători de odinioară se născuseră mărturisitori neînfricați, care nu mai tremurau înaintea puterii lumești și nici înaintea amenințărilor. Dumnezeu devenise centrul vieții lor, iar iubirea față de El biruise orice teamă.

Tot din Evanghelia Cincizecimii răsună un cuvânt de o mare actualitate, mai ales într‑o vreme în care credința este adesea contestată, relativizată sau abandonată: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi‑voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Celui din ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda înaintea Tatălui Meu Celui din ceruri.” Aceste cuvinte nu sunt doar o avertizare, ci și o făgăduință plină de lumină. Ele ne descoperă că fiecare mărturisire sinceră făcută pentru Hristos este păstrată în veșnicie și că nici un act de credință, oricât de discret, nu rămâne necunoscut înaintea lui Dumnezeu.

Pentru toți cei care Îl mărturisesc cu inimă curată, prin cuvânt, prin faptă și prin întreaga lor viețuire, Domnul va mărturisi în ziua cea mare a istoriei, atunci când toate se vor descoperi înaintea tronului dumnezeiesc. În schimb, cei care aleg calea lepădării și a îndepărtării de Dumnezeu își asumă drama unei despărțiri pe care Domnul nu o dorește, dar pe care o respectă în libertatea omului.

De altfel, fiecare dintre noi poate cădea, într‑un fel sau altul, în forme subtile de lepădare. Nu doar prin cuvinte rostite împotriva credinței, ci și prin indiferență, prin uitarea rugăciunii, prin compromisuri repetate sau prin așezarea altor valori înaintea lui Dumnezeu. Istoria cunoaște multe chipuri ale lepădării, iar vremurile noastre au adăugat și ele altele noi. Ideologiile trecătoare ale lumii încearcă necontenit să ofere omului alte drumuri, alte promisiuni și alte sensuri, îndepărtându‑l de porunca Evangheliei. Însă toate acestea se risipesc asemenea umbrei serii. Ele trec odată cu lumea care le‑a născut, în timp ce cuvintele lui Hristos rămân neclintite, veșnice, asemenea unui izvor care nu seacă niciodată.

Deosebit de grăitor este și dialogul dintre Sfântul Apostol Petru și Mântuitorul. După ani de ucenicie, Petru Îl întreabă cu setea de cunoaștere caracteristică firii omenești: ce vor primi cei care au lăsat toate pentru a‑L urma? Întrebarea lui nu este lipsită de înțeles. El părăsise corabia, mrejele, ocupația sa, rudele și întreaga viață de până atunci. În inima lui exista dorința firească de a înțelege care este răsplata unei asemenea jertfe.

Răspunsul Domnului depășește orice așteptare omenească. El le spune că cei care au lăsat case, frați, surori, părinți, copii sau țarini pentru numele Său vor primi însutit și vor moșteni viața veșnică. Nu le promite bogății vremelnice, nici privilegii trecătoare, ci le oferă ceea ce nici timpul, nici moartea nu pot răpi. Viața veșnică este darul suprem, comoara care întrece orice răsplată pământească, orice avere și orice slavă omenească ce trece asemenea unui vis al dimineții și se risipește precum ceața sub razele soarelui.

Aceste cuvinte dobândesc o rezonanță aparte, întrucât în data de 7 iunie 2026, la Mănăstirea Pasărea, a fost prohodită o venerabilă călugăriță care a ajuns la vârsta binecuvântată de nouăzeci și trei de ani, dintre care aproape optzeci au fost dedicați viețuirii monahale. Destinul ei este o mărturie a adevărului Evangheliei. La numai șaisprezece ani a părăsit casa părintească, lăsând în urmă familia numeroasă din Galați pentru a urma chemarea lui Hristos.

Anii aceia au adus însă încercări grele. A fost scoasă din mănăstire în urma decretului comunist din 1959 și trimisă să lucreze la CAP, purtând în suflet dorul neostoit după slujbele, clopotele și rugăciunea mănăstirii. Cu lacrimi ascunse și cu multă răbdare, a străbătut acea perioadă de înstrăinare, păstrând aprinsă în inimă candela chemării monahale. Mai târziu, s‑a întors la viața călugărească și a primit una dintre cele mai grele ascultări: îngrijirea bolnavilor.

Toate ascultările monahale cer jertfă și răbdare, însă puține sunt atât de solicitante precum slujirea celor suferinzi. A sta lângă omul aflat în durere, a‑i șterge lacrimile, a‑i alina neputințele, a‑i oferi o mână de ajutor și o vorbă de mângâiere înseamnă a purta împreună cu el o parte din cruce. Ea a împlinit această adâncă slujire vreme îndelungată, transformând osteneala zilnică într‑o rugăciune tăcută și într‑o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

Privind la viața ei, înțelegem mai bine adevărul cuvintelor Mântuitorului din Evanghelia Duminicii Tuturor Sfinților. Nimic din ceea ce este dăruit lui Dumnezeu nu se pierde. Nici o lacrimă, nici o renunțare, nici o ascultare și nici o suferință purtate cu credință nu rămân fără rod. Toate se adună în taina Împărăției, unde Dumnezeu răsplătește nu după măsura lumii, ci după nemărginirea iubirii Sale. Iar acolo, cei care au ales să‑L urmeze pe Hristos cu credincioșie descoperă că au primit infinit mai mult decât au lăsat în urmă.

După aproape optzeci de ani de viețuire monahală, această venerabilă călugăriță se află acum înaintea răspunsului pe care Mântuitorul l‑a dat odinioară ucenicilor Săi. Ea a lăsat familie, tinerețe, visuri și toate cele care alcătuiesc viața obișnuită a omului pentru a‑L urma pe Hristos. Astăzi, la capătul unui lung pelerinaj pământesc, nădejdea Bisericii este că va primi moștenirea făgăduită celor care au ales calea Evangheliei: viața veșnică, bucuria care nu apune și întâlnirea cu Domnul pe Care L‑a slujit întreaga viață.

În Evanghelia Rusaliilor am auzit cuvântul plin de taină: „Mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei de pe urmă vor fi întâi.” Este una dintre acele rostiri dumnezeiești care răstoarnă judecățile obișnuite ale lumii. Mulți dintre cei socotiți mari în ochii oamenilor s‑au pierdut prin încrederea exagerată în sine, prin mândrie și prin iluzia propriei puteri. În schimb, cei care au rămas smeriți, neștiuți și disprețuiți de cei din jur s‑au apropiat de Dumnezeu cu inimă curată și L‑au descoperit drept singura lor bogăție, singura lor mângâiere și singura lor bucurie adevărată.

Răsplata lui Dumnezeu nu urmează ierarhiile lumii și nici criteriile prin care oamenii își măsoară succesul. Ea nu privește la ranguri, la averi, la influență sau la aplauze. Dumnezeu Își coboară privirea în adâncul inimii, unde se ascund adevăratele gânduri, adevăratele lacrimi și adevărata iubire. De aceea, cei care par neînsemnați înaintea oamenilor pot fi mari înaintea lui Dumnezeu, iar cei care strălucesc în ochii lumii pot descoperi, la sfârșit, cât de puțin au adunat pentru veșnicie.

Cel mai impresionant exemplu rămâne tâlharul de pe cruce. În ochii tuturor era un condamnat, un om ajuns la capătul unei vieți marcate de greșeli și păcate. Nimeni nu ar fi văzut în el un viitor locuitor al Raiului. Și totuși, în ultimele clipe ale vieții sale, a făcut ceea ce mulți înțelepți și puternici ai lumii nu au fost în stare să facă: a recunoscut dumnezeirea Celui răstignit lângă el. Cu o singură rugăciune plină de pocăință și credință - „Pomenește‑mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!” - a deschis porțile veșniciei. Astfel, cel disprețuit de oameni a devenit primul locuitor al Raiului deschis prin jertfa de pe Cruce.

Aceste adevăruri ne cheamă la trezvie și la atenție duhovnicească. În fața acestui nor de mărturii, se cuvine să nu rămânem indiferenți, să nu ascundem credința sub vălul comod al tăcerii și să nu ne rușinăm de Dumnezeu într‑o lume care se îndepărtează tot mai mult de El. Chemarea Evangheliei este aceea de a mărturisi, prin cuvânt și prin viață, lumina pe care am primit‑o.

Tocmai pentru a ne arăta cât de nesfârșită este această Împărăție a harului, Biserica a rânduit ca în această zi să fie pomeniți împreună toți sfinții din toate veacurile. Astăzi îi cinstim pe prorocii Vechiului Testament, cei care au vestit venirea lui Mesia și au păstrat flacăra nădejdii în vremuri de întuneric. Îi pomenim pe drepții care au îndurat nedreptăți și suferințe, pe cei care au fost persecutați pentru credința lor, pe cei care au cunoscut exilul, batjocura și chiar moartea, unii fiind supuși celor mai cumplite chinuri.

Îi cinstim pe Sfinții Apostoli, care au propovăduit Evanghelia până la marginile lumii, pe martirii care și‑au pecetluit credința cu propriul sânge, pe ierarhii care au apărat dreapta credință în vremuri de tulburare, pe domnii și domnițele iubitoare de Hristos care au împodobit Biserica prin ctitorii și binefaceri, precum și pe monahii și monahiile care au ales pustia, tăcerea și rugăciunea drept cale spre Dumnezeu.

Dar soborul sfinților nu este alcătuit doar din numele cunoscute de calendare și sinaxare. Există și astăzi, în orașe și sate, în mănăstiri și în case obișnuite, oameni aleși de Dumnezeu, discreți și smeriți, care nu caută să fie văzuți și nu își vestesc virtuțile. Ei trăiesc în tăcere, iar lumina lor este cunoscută mai ales înaintea lui Dumnezeu.

O întâmplare din viața Sfântului Antonie cel Mare ilustrează minunat acest adevăr. Marelui pustnic, model de rugăciune, nevoință și smerenie, i s‑a descoperit odată că în cetatea Alexandriei trăia un om care îi era superior înaintea lui Dumnezeu. Uimit, Antonie a pornit să‑l caute. El, care părăsise lumea din tinerețe, care postea, priveghea și se ruga neîncetat în pustie, dorea să afle taina acelui om.

Ajungând la el, a descoperit un simplu curelar. Nimic din înfățișarea lui nu trăda o viață extraordinară. Întrebat care este nevoința sa, omul a răspuns cu smerenie că își câștigă pâinea prin muncă cinstită, poartă grija familiei sale numeroase, îi ajută pe cei săraci după putere, se roagă lui Dumnezeu și, mai presus de toate, se socotește pe sine cel mai păcătos și cel mai nevrednic dintre creștini.

În acel răspuns simplu, lipsit de orice urmă de slavă deșartă, Sfântul Antonie a înțeles încă o dată taina cuvintelor Evangheliei. Dumnezeu nu măsoară sfințenia după locul în care trăim, după renumele pe care îl avem sau după ceea ce văd oamenii. El privește la smerenia inimii, la iubirea ascunsă și la credincioșia tăcută. De aceea, nu de puține ori, cei care par a fi cei din urmă înaintea lumii sunt cei dintâi înaintea lui Dumnezeu. Iar cei care se așază singuri pe treptele cele mai înalte descoperă, la sfârșit, că adevărata înălțime se găsește numai în smerenie.

Această întâlnire providențială l‑a învățat pe Sfântul Antonie cel Mare una dintre cele mai adânci lecții ale vieții duhovnicești: că adevărata temelie a sfințeniei este smerenia. Nu nevoințele impresionante, nu renumele, nu anii de asceză sunt cele care îl înalță pe om înaintea lui Dumnezeu, ci inima smerită care se vede pe sine mică și neputincioasă înaintea măreției dumnezeiești. În acea clipă, marele sihastru a înțeles încă o dată că Dumnezeu descoperă adesea frumusețea sfințeniei în locuri nebănuite și în suflete pe care lumea nu le observă.

Sfinți există și astăzi, chiar dacă ei înșiși nu s‑ar numi niciodată astfel. Dimpotrivă, unul dintre părinții duhovnicești ai vremurilor mai apropiate spunea că sfinții intră în Împărăția lui Dumnezeu considerându‑se păcătoși și așezându‑se în urma tuturor. Ei nu caută întâietatea, nu revendică merite și nu se socotesc mai buni decât ceilalți. În măsura în care omul începe să se compare, să se așeze pe sine deasupra altora sau să‑și construiască propriile ierarhii ale virtuții, se îndepărtează de duhul sfințeniei. Calea lui Dumnezeu este calea smereniei, iar smerenia este poarta prin care harul pătrunde în suflet.

Sfinții nu dărâmă, ci clădesc. Ei nu rănesc sufletele, nu strivesc pe cei slabi și nu se bucură de căderea nimănui. Din inima lor se revarsă iertarea pe care au primit‑o mai întâi de la Dumnezeu și iubirea pe care au învățat‑o la școala Evangheliei. Ei știu că fiecare om poartă propriile lupte și propriile răni și, tocmai de aceea, aleg întotdeauna calea milei, a răbdării și a înțelegerii.

Sfinții îi prețuiesc pe ceilalți, îi ridică când sunt căzuți și îi luminează fără să‑i umilească. Ei îndreaptă cu delicatețe, asemenea unui medic care vindecă fără să rănească, și poartă în sufletele lor pacea celor care au devenit prietenii lui Dumnezeu. Prezența lor aduce liniște, încredere și speranță, iar cuvintele lor, chiar puține fiind, lasă urme adânci în inimile celor care îi întâlnesc.

Cu toate acestea, Biserica nu încetează să mărturisească adevărul pe care îl auzim la fiecare Sfântă Liturghie: „Unul este Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu‑Tatăl.” El este izvorul nesecat al sfințeniei, Soarele dreptății din care se împărtășesc toate luminile. Dacă sfinții strălucesc, o fac pentru că au primit raza dumnezeiască a harului. Dacă sunt curați, este pentru că Hristos i‑a curățit. Dacă sunt puternici, este pentru că El le‑a dat putere. În comparație cu oceanul nesfârșit al sfințeniei lui Dumnezeu, toată strălucirea sfinților este asemenea unei picături care reflectă lumina soarelui.

De aceea, când ne rugăm sfinților, nu îi despărțim niciodată de Dumnezeu și nu îi așezăm în locul Lui. Le cerem doar să fie mijlocitori și rugători pentru noi, să ducă înaintea tronului dumnezeiesc suspinele, lacrimile și nădejdile noastre, asemenea unor prieteni apropiați ai Împăratului ceresc care nu încetează să poarte grijă de cei rămași încă pe calea acestei vieți.

Este o bucurie deosebită să vedem prezente familiile Sfintelor Cuvioase Filofteia și Elisabeta de la Pasărea, pentru a păstra chipul și tradiția acestor suflete alese. Prezența lor adaugă acestei zile o trăire aparte și ne amintește că sfințenia nu aparține doar trecutului, ci continuă să rodească în istorie, asemenea unui pom binecuvântat ale cărui ramuri se întind peste generații.

Mănăstirea Pasărea trăiește sub lumina binefăcătoare a Cincizecimii, învăluită de bucuria Pogorârii Duhului Sfânt și de harul recentei proclamări a canonizării locale a celor două cuvioase, Filofteia și Elisabeta. Aceste maici au devenit pentru obștea mănăstirii și pentru credincioși chipuri luminoase ale răbdării, rugăciunii și iubirii de Dumnezeu, asemenea unor candele care continuă să ardă și după trecerea lor la cele veșnice.

În ziua tuturor sfinților, când cerul și pământul se întâlnesc în rugăciune, le încredințăm acestor prieteni ai lui Dumnezeu gândurile, durerile și speranțele noastre. Îi rugăm să ne fie călăuze pe drumul credinței, să ne întărească în vremea încercărilor și să ne ajute să dobândim smerenia din care răsare adevărata sfințenie. Iar Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi, să ne învrednicească și pe noi prin harul Său să fim părtași bucuriei celei negrăite și luminii celei neînserate a Împărăției Sale celei veșnice.