Simplitatea și statornicia țăranului român

„Veșnicia s-a născut la sat”, spunea Lucian Blaga. Acolo unde ziua pare contopită în noapte, iar sufletul omului este intimidat de candoarea ce primenește plaiul mioritic.

Mulți au uitat liniștea satului, acea oază de liniște a sufletului, acolo unde ziua și noaptea par ca niște surori. Pășind încet către spațiile mari citadine, mulți au uitat liniștea satului, acolo unde umanitatea, libertatea, simplitatea par să coexiste. Acolo unde timpul a încetat să mai îmbătrânească și e la fel de tânăr ca din timpurile strămoșilor noștri.

Cine nu își mai amintește de locurile copilăriei, cu dealuri sau câmpii întinse, văi în care timpul părea că stă pe loc sau crestele munților neîmbătrânite?!

Țăranul român în toată simplitatea sa, a locului și a sufletului, a sufletului neprihănit, a uma­nului și frumosului. El încă mai este un îndemn la simplitate, al firescului și al bunăstării de zi cu zi.

Însuși marele filosof Blaga ne vorbește despre simplitatea rustică și dragostea de pitoresc a românului, elementele care întregesc frumosul în pitoresc: „Căsu­ța, oricât de redusă la elementele necesare adăpostirii, va purta întotdeauna ca un semn de liberă noblețe stâlpii pridvorului; bise­ricuța, oricât de puțină la trup, se va mândri adesea cu un peristil. Urciorul din care se astâmpără setea va fi totdeauna împodobit cu un decor bătrânesc, iar peretele, oricât de pustiit de nenoroc, va purta oricum o icoană. Dacă nu s-a pus la o parte destulă agoniseală pentru clădirea unui arătos locaș de închinare, se va tăia, cu răbdurie migală, din lemn, o troiță, care prin formele și crestăturile ei ornamentice poate să țină loc de altar și turlă. Dragostea de pitoresc și de ornament are în viața țărănească, sau ciobănească, românească o întâietate atât de precumpănitoare asupra economicului, încât o vedem activă și manifestă chiar și acolo unde omul e absorbit ca o simplă tristă unealtă într-un sistem de exploatare impus silnic de duhul întârziat al vremii”.

Unde e prispa de altădată pe care copiii scrijeleau cu cretă, poiana pe care alergam cu bucurie în suflet, dragostea părinților și bunicilor, care cu un sărut pe frunte și o mângâiere ne aminteau că dragostea din sânul familiei e unică și bucuria de a privi ziua de mâine e stăruitoare?! Că a trăi este egal cu a iubi. Toate aceste elemente, înșuru­bate între ele, sunt în sufletul fiecăruia, acolo unde fața luminoasă, de care ne vorbea marele nostru gânditor Constantin Noica, dăinuie în amintirea bucuriei de altădată.

Glasul mamei, nechezul calului, bucuria dezinteresată a bunicilor, prispa casei și a liniștii de odinioară, acel îndemn la simplitate, cum spunea și Ernest Bernea, al satului care încă își mai păstrează cutumele de altădată.

Pentru țăranul român ziua de duminică era zi de sărbătoare, ziua odihnei și a bucuriei de a o împărtăși cu familia, în care rugăciunea primenea sufletele celor vii și ale celor adormiți. Țăranul român prețuia cu sfințenie bucuria duminicii. Un aspect care merită amintit din veșnicia satului este poziționarea casei. Pentru țăranul român casa era lucrul cel mai de prețuit. Munca sa de o viață și a semenilor, casa reprezintă stabilitate și tihnă. Importanța punctelor cardinale era colosală pentru țăranul român.

Ernest Bernea ne amintește despre importanța acestui aspect în satul românesc: „Răsăritul şi miazăzi care sunt rodnice, creatoare de bine, iar în al doilea rând, apusul şi miazănoapte, care sunt considerate nerodnice, aducătoare de rău. Orientarea lucrurilor în spațiu e calitativă şi omul lucrează în sensul acestor calități. Dar punctul şi direcția preferată, mult cultivată a satului românesc, este răsăritul; răsăritul, pentru că el este generatorul luminii, al binelui, al frumuseții, este puterea a tot ce începe; de acolo pornesc parcă toate izvoarele vieții” (Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Ernest Bernea).

Locul rugăciunii este prioritar în rândul țăranului, unde lumina pășește solemn, acolo este și rugăciunea. „Când faci cruce, când te rogi, stai cu fața la răsărit. De clădeşti o casă, s-o faci tot cu fața la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina” (Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Ernest Bernea).

Seninătatea pe care ne-a lăsat-o satul românesc este încă vie. De aceea, cultivarea și valorificarea tradițiilor reprezintă drumul către virtute. În sat, bucuria zilei de mâine este mai vădită decât la oraș, în simplitatea faptelor și lumina caldă a naturii, aici țăranul român se unește cu Creatorul.