Singurătatea între oportunitate și eșec
Este o așa angoasă-n lume, încât vedem tot mai des oameni triști și dominați de frici, pe care anxietatea ajunge să-i domine total și să le tulbure viața. „Citește ceva de dezvoltare personală”, „Să mergi la psiholog!”, „Am așa, o stare...”. Este o tristețe asurzitoare, care îi macină mai ales pe tineri. Gândurile noastre sunt ca o sabie cu două tăișuri. De felul cum lăsăm să fie aceste gânduri depinde victoria sau înfrângerea noastră asupra propriei persoane. „Ordinea e raiul și dezordinea e iadul. Fă-ți ordine în gânduri și atunci ai mintea-n Rai” (scriitorul Adrian Alui Gheorghe).
Există o singurătate bună și una rea. Între ispită și virtute este un joc al singurătății, care ne poate robi sau înălța. Întrebarea este: „Cum să nu fim biruiți de singurătatea cea distrugătoare?”
Noi nu suntem făcuți să trăim singuri. Nici măcar pustnicii nu trăiesc singuri, așa cum s-ar putea crede, ci ei, în permanenta lor asceză și depărtare de lume, trăiesc neîntrerupt alături de Dumnezeu, iar în rugăciunile lor cuprind întreaga omenire, deci nu trăiesc deloc singuri, ci ne poartă cu ei prin rugăciune, către Dumnezeu.
Toate ființele, în general, au nevoie unele de altele. Oricât de puternic ar fi, „orice om simte la un moment dat nevoia să se odihnească în sufletul altui om”. Nevoia de comuniune este universală. Ați observat că și animalele leagă prietenii fascinante? Ați văzut că și în lumea animală există legături între viețuitoare, că mama își plânge puii care nu mai sunt sau cum un câine stă luni și chiar ani la mormântul stăpânului, așteptând ca acesta să revină? Există un caz celebru, care vine din Tokyo. Câinele Hachiko și-a așteptat timp de nouă ani stăpânul în gară, în speranța că acesta va reveni într-o zi. Durerea despărțirii, momentul când observi că ești singur, că de acum încolo vei fi singur și nu mai ai pe nimeni sau că acela, pe care-l iubeai cel mai mult, nu mai este, se manifestă fulgerător la toți: oameni, animale, păsări. Vă dați seama, dacă un animal simte atât, dar un om? De aceea este mare lucru să fim atenți la cei de lângă noi.
Desigur, să ne însingurăm pentru o perioadă este benefic, să rămânem un timp doar cu noi înșine reprezintă un deosebit câștig pentru că ne repunem ordine în minte și în inimă. Ioan Slavici, în Mara, spunea că „noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui îl întunecă”. Într-adevăr, așa e. Aici ziua este zgomotul lumii, zbuciumul, agitația, target-ul pe care îl avem de atins, dar care ne abate de la simțire profundă, de la cine suntem noi. De aceea, avem nevoie și de noapte uneori, ca să ne întoarcem la esență.
Totuși, în momentele de maximă singurătate, când toți au plecat, când eu aleg să rămân cu mine, atunci zeci de gânduri ascunse, de care am fugit, se ivesc, iar imaginea morții mi apare neasemănată. Gândul la moarte... gândul suprem al unui om. Acest gând te ține departe de multe rele, e ca o revigorare a întregii ființe, un restart. Moartea. Atunci când apare moartea este imposibil să mai schimbi ceva, marea trecere, punctul culminant al vieții, de acolo noi nu mai avem nici o putere. Ce e viața omului? „Umbră și vis.” Ce lăsăm în urmă când plecăm? Dar mai important, ce luăm cu noi? Tot ceea ce luăm cu noi sunt faptele, sentimentele, lucruri intangibile. Atunci vom fi doar noi, dacă acum nu ne confruntăm niciodată cu singurătatea noastră, dacă nu ne însingurăm, măcar din când în când, la final tot singuri vom fi. Noi. Fiecare în parte. Atunci nu vor mai fi nici prietenii noștri să ne ajute, nici telefonul nostru, să căutăm un răspuns, nici părinții, nici frații, nici lumea, pe care atât de mult încercăm s-o mulțumim acum, nici măcar dorințele noastre nu vor mai fi. Cum vom reacționa atunci? Să nu cumva să ne amăgim aici. Pentru mulți moartea pare o eliberare. Spune Sfântul Apostol Petru: „Fiţi treji și vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită”. Dacă într-un moment de maximă însingurare, cădem în deznădejde și vedem moartea ca pe o eliberare, eliberare ce vrem să ne-o oferim singuri, atunci, cu siguranță gândul acesta este de la cel rău. Dacă aici putem face noi ceva, acolo nu se mai poate. Cum te vei elibera de acolo? Dacă noi, prin noi înșine, nu ne putem oferi singuri viața, atunci cu ce drept am decide când trebuie să înceteze? Aceasta este marea ispită a singurătății. Să transformi vidul într-un altar și să brodezi pe pânza roasă flori noi. Cine transformă deznădejdea în nădejde, frica în curaj, neîncrederea în credință, face din ispita singurătății existentă posibilitatea de a afla raiul, pentru că trezirea la realitatea faptului că în momentul morții va fi singur nu-l mai sperie, ci îl îmbărbătează, îi dă curajul de a face totdeauna binele. Iată taina ce stă în spatele gândului permanent la moarte. Dar pentru a cugeta la acest fapt trebuie să fii în viață. Doar trăind poți vedea o schimbare în bine, deoarece aceasta e regula de bază a funcționării lumii: binele învinge. Așa ne-au învățat bunicii noștri din basme, așa ne demonstrează și istoria, dar mai ales religia ne demonstrează acest adevăr. Binele învinge! După rău, vine bine, dar pentru a te convinge de acest lucru trebuie să trăiești, oricât de frică ți-ar fi, oricât de deznădăjduit ai fi, trebuie să trăiești să vezi schimbarea. „Nu se bucură diavolul atât când omul păcătuiește, cât se bucură când deznădăjduiește”, spunea părintele arhimandrit Melchisedec, starețul Mănăstirii Putna.
Ceasul morții este ceasul deșteptării definitive a omului, căci în clipa aceea vedem cu adevărat cine suntem și Cine este dincolo de noi: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Corinteni 13, 12).
A fi singur poate însemna a nu mai iubi pe nimeni, a avea inima atât de împietrită, încât nici un strop de compasiune nu o poate atinge. Cât timp nu ne lăsăm sufletul să se răcească, indiferent dacă locuim singuri, dacă suntem departe de cei dragi, dacă ne-am retras din lume sau dacă toți ne-au părăsit, nu suntem singuri. În inima noastră s-a sălășluit Iubirea. Am auzit odată o vorbă care mi-a rămas întipărită în minte: „Te simți singur? Caută pe altul și mai singur decât tine și devino tu prietenul lui”. Nu forțat, ci cu dragoste, aș adăuga eu.
Pentru a stinge starea de singurătate din suflet, mai întâi trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu. Depărtarea de El ne îndepărtează și de sine, aduce tulburare atât interioară, cât și în relațiile cu ceilalți. Momentul întoarcerii la Dumnezeu este momentul salvării noastre: „Căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine” (Fericitul Augustin).
E ușor să afirmi cu toată vehemența posibilă că tu ai face sau nu ai face un lucru, atât timp cât nu ai fost în situația respectivă. Când privești lucrurile din exterior, când doar ai citit despre ceva, când doar ai văzut, dar nu ai trăit ceva, este ușor să spui, să judeci, să explici, să dai sfaturi. Dar dacă ajungi tu în situația aceea? Dacă odată ajuns acolo, te vei dezamăgi pe tine total, pentru că nu vei ști cum să reacționezi? Toate judecățile, toate „eu niciodată nu voi face asta”, toate se vor întoarce atunci împotriva ta, de aceea este mai bine să rămâi puțin mai smerit și să nu judeci niciodată pe nimeni. Ajută dacă poți și fii bun, dar nu fățarnic. Fiecare om își cunoaște argumentele care îl determină să meargă într-o direcție, nimeni nu știe ce se ascunde în sufletul cuiva.
Vara aceasta, într-o predică a părintelui protosinghel Hrisostom de la Putna, am auzit una dintre cele mai frumoase definiții ale vieții, venind de la părintele Stăniloae: „Timpul vieții noastre reprezintă distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu”. Bine ar fi să răspundem afirmativ acestei chemări și să creștem în virtuți, prin stăruință, atunci când ispitele vin. Și nu uitați că „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).