Sinodul de la Arles şi controversa donatistă

Sfârşitul anului 312 a adus cu sine o serie de evenimente neprevăzute în ceea ce priveşte comunităţile creştine din nordul Africii. Controversa donatistă începea să ia amploare, motiv pentru care Sfântul Constantin cel Mare a luat atitudine şi a încercat să ofere sprijinul său într-o situaţie care devenea din ce în ce mai dificilă, în special din cauza lipsei de unitate între episcopii aflaţi în regiunea respectivă. Dând dovadă de un admirabil simţ practic, dar şi de modestie, Constantin cel Mare a reuşit în cele din urmă să rezolve, cu mult tact, un conflict amplu, care a precedat marea controversă ariană ce urma să aibă loc la 12 ani distanţă.

 

Încă din perioada primului secol, comunităţile creştine au avut de înfruntat o serie de pericole mari. În exterior, s-au lovit în mare măsură de reticenţa lumii păgâne, de furia iudeilor, care îi considerau doar o sectă care deviase de la credinţa lor, şi de lipsa de înţelegere a autorităţilor romane, care înţelegeau numai că resping serviciul militar şi ţin adunări secrete în care pun la cale trădări. În interior, comunităţile creştine au fost afectate de dezbinări, separări, schisme. De asemenea, au apărut o serie de eretici, dintre care cei mai periculoşi au fost gnosticii, cu interminabilele lor mesaje „secrete“ pe care susţineau că le deţin fie de la Apostoli, fie de la alţi sfinţi sau chiar de la Mântuitorul şi care au provocat mult rău prin comportamentul lor libertin sau caracterizat de o asceză dusă la extrem. Crearea ierarhiei bisericeşti, pe care o vedem creionată destul de exact încă din scrierile Noului Testament - dacă analizăm în special Epistolele Sfântului Apostol Pavel -, a condus la o stabilizare a lucrurilor. S-a putut merge mai departe, cu stabilirea unui canon iniţial al scrierilor insuflate de Duhul Sfânt şi a unei liste cu lucrările apocrife create de diverşi eretici, aşa cum putem observa la Sfântul Irineu de Lyon sau la Origen. Cu toate acestea, persecuţiile din secolul al III-lea au condus la o destabilizare puternică a coeziunii interne a comunităţilor de care beneficiaseră într-o oarecare măsură acestea în primele două veacuri. Aşa a apărut controversa lapsilor din vremea Sfântului Ciprian al Cartaginei (episcop aici între 248 şi 258). Aceştia erau persoane care apostaziaseră credinţa creştină în cursul persecuţiilor şi care, acum, doreau să se întoarcă în Biserică. Unii ierarhi considerau că trebuie rebotezaţi, alţii nu mai doreau să îi primească deloc, în timp ce unii episcopi erau de părere că trebuia să urmeze un program aspru de pocăinţă. Controversa s-a soluţionat în cele din urmă după ani de discuţii şi printr-un program amplu de reintegrare prin pocăinţă a celor căzuţi, care a fost creat şi păstrat cu rigurozitate. La peste 60 de ani distanţă a apărut o nouă controversă exact în aceeaşi regiune: cea donatistă. Practic, totul a pornit de la momentul în care episcopul Cartaginei, Mensurius, a plecat la Roma, încredinţând tezaurul Bisericii unor apropiaţi ai săi, printre care se afla şi Celestius, însă a murit la scurt timp după ce a ajuns acolo. Urmaş al său a fost ales diaconul Caecilianus, dar Celestius a contestat numirea acestuia, motivând că Felix, unul dintre episcopii care îl hirotoniseră, predase în timpul persecuţiei cărţile sfinte în mâna acuzatorilor. De aici, a pornit un veritabil război, în special după moartea lui Celestius, căruia i-a urmat aprigul Donatus.

După ce a aflat de controversa din Africa, Sfântul Constantin cel Mare a încercat să rezolve lucrurile în mod paşnic. Ceea ce ne surprinde este că a fost invitat să se implice de partea donatistă în acest conflict, care nu s-a mulţumit numai cu apelul la judecata bisericească. Aşadar, Constantin cel Mare a decis să convoace un Sinod la Roma sub conducerea episcopului local, Miltiade, care să rezolve această problemă. La începutul lunii octombrie a anului 313, episcopii s-au adunat în Roma pentru a discuta şi a găsi o soluţie. Ei l-au confirmat în funcţie pe Caecilian şi s-au pronunţat împotriva argumentelor donatiştilor, afirmând că hirotonia acestuia rămâne validă, în pofida existenţei acelui episcop care a avut un moment de cădere. De altfel, Felix nu abjurase credinţa ortodoxă, ci pur şi simplu renunţase la cărţile de cult în momentul perchiziţiei bisericii unde slujea. Unii au considerat acest aspect drept o trădare a credinţei, alţii nu. Nu era un motiv întemeiat pentru a anula hirotonia lui Caecilianus, care rămânea validă. Rezultatul nu a fost evident pe placul donatiştilor, care au ales să conteste decizia din două motive: nu existaseră destui episcopi (au fost cel mult 20 prezenţi la Sinodul din Roma) şi doreau totodată ca Sfântul Constantin să se exprime oficial în această cauză. Donatiştii încercau să implice şi puterea civilă în conflictul lor. Rezutatul final a constat într-un nou Sinod: cel de la Arles (314).

De-a lungul vieţii sale, Sfântul Constantin a fost afectat de lipsa de comunicare eficientă din partea celor datori să îl informeze. Primea întotdeauna informaţii incomplete, în special atunci când era necesară discutarea unui caz bisericesc major. Aşa s-a întâmplat şi aici, când el nu a fost informat de acel argument principal al donatiştilor privind hirotonia lui Caecilianus, fiind nevoit să recurgă la convocarea unui nou sinod care să clarifice lucrurile. Într-o scrisoare trimisă episcopului din Siracuza, el afirma că se vede constrâns să adune din nou mai mulţi episcopi, astfel încât să se pună capăt acestei controverse. Din păcate, nici după încheierea Sinodului de la Arles, unde au fost prezenţi 43 de episcopi, conflictul nu a cunoscut un final. De data aceasta, donatiştii au făcut apel direct la el pentru a trimite o decizie imperială oficială în cauza lor. Evident, Sfântul Constantin cel Mare a confirmat deciziile sinodale anterioare şi a cerut ca acestea să fie respectate. Donatiştii nu s-au supus. Din păcate, situaţia a escaladat rapid, iar Constantin cel Mare a fost nevoit să recurgă la represalii împotriva acestora. Modul violent în care se confruntau creştinii dezbinaţi din Africa a condus la arestarea şi întemniţarea liderilor schismaticilor, iar mai târziu, la exilarea acestora. Observând că lucrurile nu se modifică decât în rău, Constantin cel Mare a aplicat cu înţelepciune tactica prudenţei, rechemându-i pe aceştia în oraş şi lăsându-i să se afunde în propria rătăcire. Erezia nu putea fi distrusă prin violenţă, iar această lecţie extrem de utilă îl va însoţi şi mai târziu în timpul convocării Sinodului de la Niceea şi în medierea conflictului dintre ortodocşi şi arieni. Dacă ar fi să caracterizăm printr-un verset scripturistic activitatea întreprinsă de Sfântul Constantin cel Mare în această perioadă, atunci am fi tentaţi să spunem astfel: „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu!“ (Zaharia 4, 6). În materialul următor vom discuta aspectele principale ale misiunii sale sociale înainte de convocarea Sinodului I Ecumenic, la Niceea în anul 325.