Sinteza neo-patristică şi viziunea teologică modernă

Scrierile Sfinţilor Părinţi au reprezentat întotdeauna o sursă teologică importantă a Bisericii, alături de textele liturgice şi Sfânta Scriptură. Perioada modernă, însă, a condus la descoperirea dureroasă că Părinţii, atât de lăudaţi din punct de vedere oficial, erau utilizaţi într-un mod limitat din punctul de vedere al noilor sinteze teologice. S-a identificat astfel nevoia de reîntoarcere la izvoare, de revenire la Tradiţia gândirii veşnic vii a Bisericii.

Cu toate acestea, astăzi, în debutul secolului al XXI-lea, constatăm că există o serie de întrebări noi care atacă fundamentul conceptului de "sinteză neo-patristică". Sinteza neo-patristică: un concept fericit din punct de vedere terminologic? Părintele Georges Florovsky este creditat cu crearea conceptului de "sinteză neo-patristică". Cu toate că Florovsky nu a fost la bază un patrolog şi nici nu intenţiona în tinereţea sa să predea patrologia (mai multe detalii în biografia sa monumentală semnată de Andrew Blane, ed., "Georges Florovsky. Russian Intellectual and Orthodox Churchman", SVS Press, Crestwood, 1993, pp. 11-219), el a reuşit, în cele din urmă, să reprezinte un profesor excepţional şi un cercetător de renume în acest domeniu. Conceptul de sinteză neo-patristică însă nu a fost dezvoltat pe larg în cadrul cercetărilor sale aşa cum putem afla din studiul fundamental al lui George H. Williams, "The Neo-Patristic Synthesis of Georges Florovsky", în: Andrew Blane, op.cit., pp. 287-340. Alegerea termenilor acestei expresii pare extrem de modernă, plauzibilă din anumite puncte de vedere şi înnoitoare, iar felul cum Florovsky o interpreta era unul cât se poate de ortodox. Practic, sinteza neo-patristică reprezenta o utilizare în perioada modernă a scrierilor Sfinţilor Părinţi, o întoarcere la izvoarele vii ale operei lor. Din păcate, însă, cam aici se opreşte partea pozitivă a expresiei. Când auzim termenul de sinteză, de regulă ne gândim la un întreg creat din alte întreguri, dar care lasă la o parte ceva din fiecare element care a fost utilizat în compunerea sa. Desigur, operele Sfinţilor Părinţi pe care le avem nu sunt nici întru totul corecte (în sensul că nu toate afirmaţiile cuprinse în ele sunt adevărate stricto sensu, cel puţin din punctul de vedere al viziunii ştiinţifice sau filozofice, deşi există şi cazuri clare în care întâlnim erori teologice datorate fără îndoială slăbiciunii umane), nici întru totul aplicabile (nu mai putem considera astăzi spre exemplu că pământul este plat ca o farfurie, numai din cauză că o autoritate patristică precum Efrem Sirul sau Vasile cel Mare afirmă acest lucru). Avem nevoie, aşadar, de o sinteză. Ce ne aduce această sinteză şi de ce este ea utilă? În primul rând ne focusează asupra subiectelor patristice importante pentru zilele noastre, iar în al doilea rând ne dezvoltă o gândire critică (vom reveni asupra necesităţii acestui element într-o altă secţiune). Însă există pericolul ca această sinteză să devină supraevaluată din anumite puncte de vedere, cum ar fi subiectivitatea cercetătorului în detrimentul Tradiţiei bisericeşti, iar criteriile ei rămân încă dificil de enunţat (ce subiecte patristice sunt mai de importanţă sau de actualitate astăzi şi cum putem să argumentăm alegerile noastre din punct de vedere bisericesc?). (Neo) - patristic? Cea de-a doua parte a expresiei este cu atât mai dificil de explicat din punct de vedere teologic fără a cădea în câteva extreme periculoase. Neo-patristică nu sună deloc extraordinar. Pare a aduce dintr-un anumit punct de vedere cu mult titrata expresie occidentală modernă de societate post-creştină (aici originalitatea a luat-o puţin razna!). De altfel, unul dintre cele mai ciudate concepte teologice vorbeşte despre o perioadă post-patristică. Din punctul de vedere al acestui sistem scolastic de gândire depăşit, perioada Sfinţilor Părinţi s-a încheiat încă din secolul al VIII-lea. Probabil că Sfinţii Grigorie Palama, Simeon Noul Teolog sau Grigorie Sinaitul sunt undeva într-o zonă neştiută teologic, de vreme ce pentru ei nu s-a mai găsit loc în "era" patristică. Cât despre Sfântul Siluan Athonitul, el nici măcar nu mai poate emite vreo pretenţie în această direcţie, nemaifiind locuri disponibile acum nici în perioada post-patristică. Ideea de neo-patristic(ă) cuprinde în sine un pericol, pe care Florovsky îl ştia fără îndoială, dar care spera să fie evitat de cercetătorii de după el. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat, discernământul teologic aflându-se la cote minime în ultima perioadă de timp. Conceptul de sinteză neo-patristică a ajuns să desemneze practic o trecere dincolo de Sfinţii Părinţi, o dorinţă de a merge mai departe cu sau fără ajutorul lor. Într-un anumit sens, unii teologi au ajuns să afirme chiar că trebuie să ne eliberăm de modul patristic de gândire, care poartă în sine diverse influenţe nebenefice, pentru a păstra o gândire obiectivă. Însă modul de gândire al Bisericii este unul existenţial nu obiectiv. Biserica are de-a face cu persoane, nu cu obiecte, cu acţiuni care conduc la mântuire, nu cu situaţii obiective. Biserica nu este o instituţie, aşa cum o înţeleg unii teologi occidentali, ci un trup viu pentru că are un Cap viu, nu un şef sau preşedinte. Dacă Florovsky a intenţionat într-adevăr ca sinteza neo-patristică să însemne ceva benefic, el nu avea cum să afirme că neo-patristic şi post-patristic înseamnă unul şi acelaşi lucru. Acel prefix de neo desemna, în gândirea sa, contribuţia actuală pe care noi trebuie să o aducem imensului tezaur patristic al Bisericii şi nicidecum o respingere a figurilor Părinţilor pentru a pune în loc portretele noastre joviale. Viitorul teologiei patristice În prezent, problemele principale cu care se confruntă teologia ortodoxă sunt alcătuite din tradiţionalismul obscurantist şi înnoirile lipsite de fundamente din punctul de vedere al Tradiţiei Bisericii. Florovsky a făcut un pas enorm prin crearea curentului de sinteză neo-patristică. În acest curent şi în ramurile sale adiacente (sinteza neo-liturgică a lui Schmemann, sau cea canonică "modernă" a lui Afanasiev) s-au integrat nenumăraţi teologi ortodocşi de renume, care au reuşit să păstreze echilibrul între răspunsurile tradiţionale ale Bisericii şi problemele moderne cu care ne confruntăm în această lume "post-creştină" (un termen derizoriu, pentru că nu ştim de fapt ce va reprezenta în realitate în afară de o critică lipsită de orice direcţie sau obiectivitate a creştinismului şi o dorinţă de a inventa o societate desfigurată, care a pierdut orice urmă din moştenirea sa creştină). Din păcate, sunt tot mai mulţi teologi care consideră că Sfinţii Părinţi au fost mari "creatori" sau mari "artişti", pe care noi trebuie să îi imităm. Desigur, Sfinţii Părinţi nu şi-ar fi dorit să fim nişte creştini simpli din toate punctele de vedere, care nu sunt capabili să aibă o gândire critică (a se înţelege o gândire plină de discernământ, nu una care critică orbeşte fără a înţelege nimic) şi care acceptă ca reguli de viaţă anumite sfaturi care nu mai au aplicabilitate practică. Însă cum putem dobândi acest discernământ în condiţiile în care, în zilele noastre, ne aflăm la mijloc între tradiţionalişti care nu afirmă nimic altceva decât citate, citate şi iar citate şi, pe de altă parte, teologi "creativi", plini de savoare "artistică", pregătiţi să facă tot timpul paradă de bogăţia Ortodoxiei, pe care o trădează prin modul lor de gândire total anti- patristic? Credem că Sfinţii Părinţi nu au uitat niciodată două lucruri: să se roage şi să se sfătuiască cu alte persoane despre care ştiau că sunt mult mai înaintate decât ei din punct de vedere duhovnicesc. Până acum nu am auzit prea multe elogii adresate rugăciunii sau sfătuirii duhovniceşti printre teologii creativi, pe când cei tradiţionalişti au uitat că şi aceste aspecte au limitele lor şi că este bine să nu uiţi că discernământul este mai important decât orice virtute...