Sistemul automat şi libertatea umană

După două războaie mondiale care au devastat tocmai cele mai avansate state ale civilizaţiei europene, s-au căutat responsabilităţile şi vina a căzut previzibil pe sistemul instituţional care nu ar fi fost capabil să îi ţină departe pe cei răi de putere. S-a născut astfel o nouă teorie a puterii politice, care nu mai pornea de la întrebarea „cine ar trebui să ne guverneze“, ci de la întrebarea „cum să construim instituţiile în aşa fel încât, chiar dacă cei mai răi ar conduce, ei să nu poată face decât răul cel mai mic“.

Astfel, scopul întregului sistem de educaţie nu mai era crearea unor oameni competenţi pentru a conduce prin virtuţile lor şi a căror activitate să fie guvernată de credinţa acestora în valorile civilizaţiei, ci producerea unor specialişti care să aibă competenţe formale în a construi sisteme instituţionale care să funcţioneze de la sine. Sistemul care părea că funcţionează cel mai bine de la sine atunci era piaţa liberă. Erau destule argumente în favoarea acestui sistem. Mai întâi, pentru că este cel mai vechi şi cel mai răspândit sistem de interacţiune umană care părea că nu condiţionează participanţii potrivit unui sistem de valori. Oricine poate vinde orice oricui, atâta vreme cât există cerere şi ofertă. Dacă tu ai mere şi eu am grâu, tu vrei grâu şi eu vreau mere, schimbul se va face fără nici o altă consideraţie. Nu mai e nevoie de nimeni care să intervină. Doar voinţa noastră de a schimba e suficientă. Nu mă interesează nici de unde ai tu merele, nici cine eşti tu, atât timp cât văd că merele sunt bune. La fel, nici pe tine nu te interesează de unde am eu grâul şi cine sunt eu. Mecanismul acesta funcţionează şi acum este fix mecanismul pentru care, de exemplu, hoţii pot vinde produsele furate. Există mereu cumpărători care nu întreabă de unde vin ele, ci doar dacă sunt bune şi cât costă. Nu ai nevoie de nici un fel de reglementări, de valori, de virtuţi. Totul merge de la sine. Oricât de rău ar fi hoţul, el devine cinstit dacă vrea să vândă pentru că nu te poate constrânge să schimbi cu el banii pe marfă. Poate încerca să te păcălească, dar tu poţi să nu cumperi de la el a două oară. Răul este minimum. Pornind de aici, s-a încercat construcţia unui sistem politic şi economic care să cuprindă cât mai multe dintre caracteristicile pieţei libere, ideea fiind că un astfel de sistem îi va înlătura şi izola pe cei răi în mod automat, fără să fie nevoie de intervenţia cuiva exterior. Pericolul acestei intervenţii fiind acela că, odată ce poţi interveni, o vei face întotdeauna şi puterea ta va creşte, şi cum nu putem fi siguri că tu vei fi bun întotdeauna, ce ne vom face dacă fix cel care ar fi trebuit să intervină pentru a ne apăra de cei răi devine, la rândul său, unul dintre ei? Teoria nu este rea deloc şi piaţa liberă este un sistem foarte bun, poate cel mai bun pe care îl cunoaşte omenirea pentru a putea vieţui în pace. Dar piaţa liberă nu este un sistem automat care nu presupune valori, pentru că ea se bazează pe libertate, iar libertatea nu este doar un fapt exterior, ci este o anumită însuşire morală. Libertatea nu înseamnă doar absenţa constrângerilor exterioare, ci şi absenţa constrângerilor interioare. A spune că un om este liber doar pentru că nu îl constrânge nici un alt om nu este decât o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate este că el poate fi foarte bine rob propriilor sale pasiuni, patimi, erori, încăpăţânări etc. Ori, tocmai această jumătate îl va face, inevitabil, să găsească mijloace de a deturna piaţa liberă cu ajutorul violenţei sau înşelăciunii, pentru a obţine mai uşor ceea ce vrea el, când vrea el. Iar acest lucru nu poate fi evitat doar prin apariţia unei forţe exterioare care să îl constrângă să nu dea curs acestei ispite, pentru că ajungem în aceeaşi situaţie în care cine are forţa o va folosi fix împotriva libertăţii, dacă nu va fi el, la rândul său, liber de patimă. Actuala criză a sistemului economic şi politic vine tot de aici, din credinţa că există un sistem automat care ne va face buni fără să ne străduim ca noi înşine, în interiorul nostru, să devenim buni, credinţa că o anumită formă instituţională ne garantează pacea şi prosperitatea fără să mai fie nevoie de efortul nostru personal de a o înţelege şi de a o susţine potrivit valorilor ei constitutive. Criza financiară nu e doar criza unui sistem, ci o imagine a crizei tuturor sistemelor care se bazează pe exterior şi formal pentru a funcţiona, inclusiv a Bisericii înţeleasă ca rit exterior şi instituţie care garantează certitudinea mântuirii. Fără efortul personal, fără efortul moral al oamenilor care îl compun, nu funcţionează nici un sistem instituţional. Astfel, pentru a ieşi din criză, se cuvine să alocăm vreme construcţiei interioare, la fel de mult cum încercăm să rezolvăm problemele exterioare.