Slavă sau dispreț de la oameni?

Patericul reunește, alături de numele majore ale deșer­tului, părinți ale căror biografii s-au pierdut cu totul, dar de la care ne-au rămas doar unul sau două gânduri remarcabile. Acesta este cazul avvei Teodor de la Eleuteropolis. Ni se spune că avva a fost întrebat de Avraam ivireanul: „«Ce este mai bine, părinte, să dobândești slavă sau dispreț?» Bătrânul zice: «Eu doresc să dobândesc mai degrabă slavă decât dispreț. Dacă fac un bine și sunt slăvit, pot oricum să mă condamn pe mine însumi, zicând că nu sunt vrednic de această slavă. Disprețul este rodul faptelor rele. Cum aș putea să îmi mângâi inima dacă aș ști că oamenii se smintesc din cauza mea? Așadar, mai curând faci bine și ești slăvit»”.

Pentru părinții din deșert nimic nu are importanță mai mare decât smerenia și dobândirea ei prin asceză. Tocmai de aceea, tema smereniei este reluată sub cele mai diverse aspecte. Deși în apoftegma pe care am citat-o se pomenește despre slavă și dispreț, în subsol se află tot smerenia. Fiind atât de importantă, smerenia cunoaște și numeroase falsificări, interpretări eronate și devieri.

Uneori smerenia în loc să fie un motor pentru faptele bune se transformă într-o frână. Este vorba de un blocaj și, în același timp, de o scuză foarte comodă. De ce să faci ceva pentru care oamenii te-ar putea cinsti, când făcând o asemenea faptă riști mândria? Mai bun este confortul călduț al celui care nu face nimic. Dacă nu faci nimic, nu riști nimic. Este ecuația perfectă pentru fricoși și leneși.

Avva Teodor dovedește însă discernământ. Pune lucrurile în context. Nu se socotește autonom și independent de cei din jurul său. Preferă riscul mândriei, cu care se luptă apoi pe câmpul de bătălie al propriei inimi, decât să fie indiferent la cei din preajmă. Mai bine să se smintească, decât să smintească. Mai bine să fie slăvit de oamenii care se bucură de binele pe care îl risipește în jurul lui, și să se osândească socotin­du-se nevrednic de această laudă.

Disprețul, într-o lume cât de cât așezată, care funcționează în rânduială, nu este consecința faptelor bune, ci dimpotrivă, a răutăților și a meschinăriei. Cum să poți purta în liniște gândul că semenii tăi și-au pierdut pacea din pricina ta? Așadar, osândirea de sine, un act ascetic important la părinții din pustie, se face în taină. Nu trebuie să prinzi și pe alții în acest joc cu sinele și în lupta cu multele capete, mereu viguroase, ale mândriei. Fapta bună, atenția, blândețea sunt chipuri ce ni se cere să le arătăm fraților cu orice prilej. În singurătate, în adândul inimii, pocă­ință sinceră și osândire de sine. În felul acesta rămâi în pace cu Dumnezeu, cu aproapele și cu tine însuți. Este modelul (deși nu unilateral) al părinților din deșert.