Slujirea învăţătorească a laicilor - limite şi delimitări

Nikolai Afanasiev este considerat unul dintre cei mai importanţi sistematicieni ai eclesiologiei ortodoxe din secolul al XX-lea. Cercetarea intensă l-a determinat să se ocupe în amănunt şi de rolul laicilor în Biserică, cu o insistenţă specială asupra slujirii specifice a acestora. Ne-am propus să analizăm opinia părintelui Afanasiev cu privire la slujirea învăţătorească a laicilor. Vom observa cum poate fi exercitată, care sunt limitele ei, dar şi direcţiile pe care le cuprinde.

Părintele Afanasiev a avut în cursul vieţii o activitate rodnică. S-a născut pe data de 4 septembrie 1893 în Odessa. După ce a absolvit Facultatea de Matematică, s-a înrolat în armata rusă pentru a lupta contra bolşevicilor. După înfrângerea suferită de forţele armatei albe, aşa cum era denumită aceasta, în contrast cu cea roşie a comuniştilor, Afanasiev a plecat în exil la Praga. Aici o cunoaşte pe Marianne, cu care se va însura în 1925. În 1927, reuşeşte să îşi încheie doctoratul în drept canonic la Universitatea din Belgrad. Între 1925 şi 1930, predă la Seminarul din Skopje, de unde se va muta la Institutul Ortodox "Saint-Serge" din Paris. Aici ţine cursuri de istoria Bisericii şi drept canonic timp de 10 ani, până la hirotonirea sa ca preot, petrecută pe 6 ianuarie 1940. Între 1941 şi 1947 desfăşoară o activitate misionară în Tunisia, după care se întoarce la "Saint-Serge". Trece la cele veşnice pe data de 4 decembrie 1966. Una dintre cele mai importante misiuni pe care a îndeplinit-o a fost aceea de observator ecumenic la Conciliul Vatican II. La final, Afanasiev scrie unul dintre cele mai bune eseuri asupra primatului papal, netradus încă în limba română, şi care se intitulează "The Church which presides in Love". Cea mai faimoasă lucrare a sa, "The Church of the Holy Spirit", beneficiază de o traducere în momentul actual la Editura Patmos. Până în prezent a apărut primul volum, care conţine capitolele închinate slujirii laicilor în Biserică. Comentariul canonului 64 al Sinodului Trulan Acest faimos canon stipulează următoarele: "Nu se cuvine ca laicul să ţină cuvântare sau să înveţe în public, însuşindu-şi de aici slujirea învăţătorească, ci să se supună rânduielii date de către Domnul şi să deschidă urechea spre cei ce au luat darul cuvântului învăţătoresc şi să înveţe cele dumnezeieşti de la aceştia." Drept argument pentru acest canon este citat un fragment din Omilia 26 a Sfântului Grigore Teologul, în care sunt analizate versete din prima Epistolă către Corinteni. Textul Sfântului Grigore cuprinde următoarele afirmaţii: "Pe această rânduială să o cinstim, fraţilor, pe aceasta să o păzim. Unul să fie ureche, altul limbă, altul mână, altul altceva, unul să înveţe, iar altul să înveţe de la acesta. (...) Şi cel ce învaţă, să o facă cu supunere, şi cel ce dăruieşte, să o facă cu bucurie, şi cel ce slujeşte, să o facă cu râvnă; să nu fim toţi limbă, (...) nu toţi apostoli, nu toţi profeţi, să nu tâlcuim toţi. (...) Ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? De ce apuci să comanzi oaste, fiind între ostaşi?" Comentând pe marginea acestor două texte, părintele Afanasiev conchide clar: "Învăţătura este o slujire harismatică, fapt pentru care în Biserică nu pot să înveţe decât cei care au primit harisma cuvântului de învăţătură. Bazându-se pe învăţătura Apostolului Pavel despre slujire, Sinodul Trulan i-a exclus pe laici din domeniul învăţăturii. Laicii nu pot să-i înveţe pe alţii, pentru că ei nu au harisma corespunzătoare. Interzicând laicilor să înveţe poporul, Sinodul Trulan continua vechea Tradiţie a Bisericii, dar adaptând-o la condiţiile epocii respective". Cunoaştem însă că slujirea învăţătorească a aparţinut şi categoriei laicilor în primele secole. În perioada respectivă activau aşa-numiţii didascali, a căror misiune principală era cea predicatorială. În timp însă, activitatea predicatorială a intrat în atribuţiile episcopilor. Afanasiev analizează, de altfel, în amănunt conflictul petrecut între Origen şi episcopul Dimitrie al Alexandriei. Origen era un simplu laic, iar episcopul i-a interzis la un moment dat să mai înveţe poporul, argumentând că acesta este un atribut al ierarhiei. Însă nu doar laicii au fost în această situaţie, ci şi preoţii sau diaconii. În perioada Sinodului Trulan, episcopii ocupau în general eparhii foarte mici ca întindere, care cuprindeau doar câteva parohii. Astfel, slujirea predicatorială era un atribut aproape exclusiv episcopal, fiind încredinţat doar episcopului şi celor pe care episcopul îi trimitea să predice în numele său. Conţinutul slujirii învăţătoreşti a laicilor Cu toate că laicilor nu li se poate permite să predice decât în situaţii excepţionale, aşa cum se întâmplă cu teologii care se pregătesc pentru slujirea preoţească sau profesori de teologie care au ales să nu intre în cler, există totuşi şi alte manifestări ale slujirii învăţătoreşti. În primul rând, predarea religiei la nivel de şcoală generală, liceu sau chiar facultate. În acest sens, Afanasiev subliniază: "În epoca noastră, învăţatul în particular se prezintă sub forma activităţii ştiinţifice şi, în mod deosebit, a libertăţii cercetărilor teologice. Cercetarea ştiinţifică în teologie nu face parte din slujirea de propovăduire a Bisericii; prin urmare, nu este o slujire aparte. Ea este deschisă tuturor laicilor. Aceasta nu înseamnă totuşi că o asemenea lucrare nu este harismatică: în cadrul unui asemenea organism în Biserică, totul se săvârşeşte prin har. Atâta vreme cât lucrarea teologică rămâne în interiorul Bisericii - adică atâta vreme cât teologul îşi va păstra demnitatea de laic -, ea va fi o slujire harismatică. Ca orice lucrare în Biserică, cercetarea teologică ştiinţifică este importantă: tot ce se săvârşeşte în Biserică se realizează înaintea lui Hristos". Prin urmare, unui laic îi este îngăduit să predea, dar el trebuie să fie foarte atent la lucrurile pe care le încredinţează celor din jur. Afanasiev citează şi comentariile lui Balsamon şi Zonaras legate de canonul 64 Trulan. Astfel, Balsamon precizează: "Este bine de adăugat: dacă în faţa poporului este întrebat un mirean înţelept despre o problemă dogmatică sau despre o alta folositoare sufletului, el nu va fi acuzat dacă dă un răspuns după aprecierea sa". Cât despre Zonaras, el spune că "dacă cineva va fi întrebat în particular, aceluia nu-i poate fi interzis să răspundă şi să-l înveţe pe cel care întreabă". Prin urmare, observăm alte două aspecte ale slujirii învăţătoreşti a laicilor. Primul dintre acestea este învăţarea altor persoane în particular. Dacă un alt creştin are o nelămurire duhovnicească şi doreşte să ne întrebe ceva, iar noi ştim răspunsul corect, trebuie să i-l oferim. Este imposibil ca preotul unei comunităţi să răspundă la multitudinea de întrebări ale credincioşilor. De aceea, adesea se întâmplă ca laicii să ceară răspuns de la alţi credincioşi. Însă nu trebuie să răspundem din mândrie sau orgoliu, ci să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea cuvânt de folos pentru aproapele nostru. Un al doilea aspect constă în discernerea învăţăturilor primite. Dacă ni se pare că învăţătura auzită la predică nu este cea corectă şi nu respectă Tradiţia Bisericii, este bine să întrebăm persoana care a predicat în legătură cu acel lucru. Trebuie să ne deschidem urechea spre auzire, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, dar, dacă învăţătura este greşită, avem nevoie de o lămurire suplimentară. Încheiem cu sfatul părintelui Afanasiev: "Poporul ascultă şi învaţă de la propovăduitorii săi, păstrându-şi în acelaşi timp demnitatea împărătească şi preoţească. Atenţia acordată celor care propovăduiesc nu înseamnă nicidecum pasivitatea poporului în domeniul învăţăturii. La fel ca şi în acela al cârmuirii, poporul judecă şi mărturiseşte cu privire la învăţătura care i se oferă".