Slujirea pastorală a bătrânului bolnav, a rudelor sale și a medicului
Este cert faptul că principalele probleme care îl preocupă pe om sunt așa-numitele probleme existențiale, care au legătură cu viața, îmbătrânirea și cu moartea. Aceasta este cauza cea mai profundă a problemelor bioetice. Omul nu a fost zidit să moară, moartea fiind urmarea îndepărtării sale de Dumnezeu. După cum spune Mitropolitul Ierotheos Vlachos prin păcatul protopărinților, omul s-a dezbrăcat de harul dumnezeiesc, mintea-nous i s-a întunecat și în existența lui au intrat boala, bătrânețea și moartea. Astfel, moartea este consecința îndepărtării omului de Dumnezeu, este întunecarea minții-nous. De atunci omul se problematizează profund cu privire la evenimentul vieții și al morții.
Încă de timpuriu omul se întreabă: Ce sunt viața, bătrânețea, bolile și moartea? De ce m-am născut fără să cunosc și fără să-mi pot determina modul vieții mele biologice, în ceea ce privește sexul, naționalitatea, particularitățile personale? De ce să nu am libertate absolută? De ce să îmbătrânesc, de ce să mor și ce se întâmplă după moarte? Ce este boala? Care este sensul suferinței? În limbajul teologic se vorbește despre stricăciune, pătimirea și moartea care există în om și care sunt confirmate și de biologia moleculară contemporană prin existența genelor îmbătrânirii. Dacă aceste întrebări, care au legătură cu stricăciunea, bătrânețea, boala, pătimirea și moartea, nu își află răspunsul în hotarele vieții pământești, atunci omul nu va putea, oricât s-ar strădui, să dea răspuns problemelor bioetice de astăzi, în secolul biotehnologiei, date fiind evoluția și aplicațiile biologiei moleculare și ale geneticii mecanice, care privesc atât începutul, cât și sfârșitul vieții biologice. Omul va fi în stare să rezolve cazuri izolate, însă neîncetat vor apărea noi probleme. Astfel, problema cea mai adâncă ce trebuie rezolvată este cea existențială. Omul trebuie să se ridice mai presus de evenimentul vieții biologice și al morții, ca atât viața, cât și moartea lui să dobândească un sens. De aceea este nevoie de o slujire pastorală specială pentru fiecare dintre problemele puse de cei în vârstă. Pentru abordarea acestor probleme este nevoie de un părinte duhovnicesc luminat și cu dreapta socotință care pe de o parte trebuie să cunoască învățătura Bisericii și problemele în profunzimea lor, iar, pe de altă parte, să se apropie cu sensibilitate și discreție de tot omul bătrân și bolnav ce așteaptă un cuvânt care să-l ajute să afle sensul vieții sale și, întâi de toate, libertatea lăuntrică.
Slujirea pastorală a Bisericii trebuie să se îndrepte către cel în vârstă aflat în suferință - bolnavul, către rudele acestuia care se interesează de sănătatea celui drag și către medicul care va conduce terapia. După cum știm, omul în vârstă și bolnav se află într-o stare existențială și psihologică specială și are nevoie de multă atenție. Problema cea mai adâncă ce îl preocupă este suferința și singurătatea, care se exprimă la nivel sufletesc și somatic, de vreme ce există suferință sufletească și suferință trupească. Uneori apare întâi suferința sufletească urmată de cea a trupului, iar alteori, suferinței trupești îi urmează cea sufletească. În afară de aceasta, suferința este pricinuită de diferitele vinovății pe care omul le resimte înlăuntrul său, dar și de apropierea morții, socotind că aceasta distruge unitatea cu oamenii pe care îi iubește și cu însăși viața biologică, după cum are ca pricină și agonia morții, vremea și modul în care ea va surveni ori cele ce îi vor urma. Suferința sufletească a îmbătrânirii în singurătate este lipsa sensului vieții, lipsa dragostei din partea semenilor și lipsa lui Dumnezeu din viața celui bolnav. Suferința trupească ia naștere ca urmare a reflectării suferinței sufletești în trup prin somatizarea problemelor existențiale și psihologice dar, desigur, are drept cauză și feluritele boli care se manifestă în diferitele etape ale vieții omului. În acest sens, Întruparea lui Hristos ne-a dezvăluit ca pe un bun de mare preț valoarea suferinței. Hristos, fără de păcat fiind, a luat asupra Sa păcatul tuturor oamenilor și a murit pe Cruce. Astfel, așa cum Însuși ne-a arătat crucea voită, asumarea suferinței de bunăvoie vindecă consecințele plăcerii și îl slobozesc pe om din temnița simțurilor și a celor supuse lor. În ceea ce privește rudele omului în vârstă aflat în suferință, trebuie să subliniem faptul că iubirea se manifestă prin răstignirea cea de bunăvoie, de jertfa de bunăvoie și de kenoză. Iubirea nu este un cuvânt sentimental oferit unor oameni sănătoși, nu are caracter de răsplată, ci este jertfă și ridicare deasupra eului personal, este ridicarea crucii dureroase a celuilalt, înseamnă a suferi pentru celălalt după pilda lui Hristos. Hristos l-a iubit pe om și S-a răstignit pentru el. Nu S-a mărginit la o învățătură și un simplu gest altruist, la o predică verbalizată, ci a mers mai departe, aducându-Se pe Sine Însuși Jertfă, murind El pentru ceilalți. Mentalitatea care domină în societatea noastră, adică năzuința de a ne dezbăra de rudele noastre în vârstă și cu diferite boli, plătind pentru aceasta și închizându-le în instituții de stat sau particulare, nu exprimă o iubire adevărată. Omul în vârstă bolnav are nevoie, mai presus de îngrijirea medicală și spitalicească, de dragoste, de afecțiune, de o mângâiere, de prezența persoanelor dragi și nu atât de diferite forme de confort trupesc. În privința medicilor și a personalului medical din spitale și azile de bătrâni, trebuie să cunoaștem și să subliniem faptul că există o mare deosebire între profesie-serviciu și slujire. Lucrarea medicilor și a personalului medical nu este o profesie obișnuită, ci o lucrare de slujire și dăruire, care nu vizează numai bolile trupului, ci suferința existențială și problemele lăuntrice ale omului în vârstă bolnav. Omul în vârstă, când vine la medic sau este internat în spital, odată cu boala lui aduce cu sine și o viață plină de suferință și durere, dictată de vinovățiile resimțite lăuntric, de lipsa oamenilor, trădarea sau părăsirea din partea celor dragi, din pricina fricii de moarte. Medicul nu trebuie să se mărginească la a-l vedea ca pe un bolnav strict trupește, ci ca pe un om îndurerat care caută răspuns la problema sensului vieții și al morții, preocupat de modul în care se poate ridica mai presus de moarte, iar nu de prelungirea vieții biologice. Singurătatea, nevoia de dragoste și teama de neființă sunt problemele care îi stăpânesc pe oameni, însă mai ales pe cei bolnavi care se apropie mai mult de această zonă de foc a problemelor existențiale. Putem înțelege că slujirea pastorală a bătrânilor, a rudelor persoanelor în vârstă și a medicilor este o întreagă știință, care presupune nu numai cunoștințe, ci mai cu seamă omenie, iar mai presus de orice, cunoașterea din proprie experiență a acestor probleme. Cel care s-a confruntat sau se confruntă cu urmările bolilor și vârstei înaintate din viața sa, a trăit și trăiește suferința ca pe un eveniment personal, unul ca acesta este potrivit să se apropie cu multă finețe sufletească de astfel de oameni îndurerați. De altfel orice om îndurerat este un idioritmic care trăiește de sine și își exprimă în diferite moduri această idioritmie, așa încât este nevoie de o abordare aparte, cu răbdare și cu dragoste.