Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor
Duminica a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) (Luca 16, 19-31)
Niciodată Bisericile n-au fost preocupate atât de mult de datoria slujirii oamenilor ca în vremea noastră. Profesorul japonez Takenake spunea la Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi (1961) că creştinismul şi-a redescoperit azi „dimensiunea slujirii” ca cea mai proprie însuşire a sa, ca „marcă indispensabilă a Bisericii lui Hristos”.
Bisericile au slujit de fapt în toate timpurile oamenilor, unele mai mult, altele mai puţin. Dar astăzi tema slujirii a devenit tema centrală care frământă conştiinţa Bisericilor.
Fenomenul e provocat pe de o parte de faptul că omenirea cere azi mai multă slujire din partea Bisericilor ca în trecut, pe de alta, de conştiinţa lor că dacă n-ar sluji mai mult s-ar expune pericolului să rămână la marginea vieţii omeneşti. Iar la baza conştiinţei Bisericilor că trebuie să slujească azi omenirea cu mult mai mult stau necesităţile actuale cu mult mai mari ale oamenilor.
În faţa acestei situaţii e firesc ca Bisericile să reflecteze mai mult asupra temeiurilor teologice ale slujirii, asupra modurilor noi în care Biserica poate sluji adecvat cu natura ei, dar şi cu un rezultat cât mai eficace pentru rezolvarea gravelor necesităţi contemporane ale omenirii.
Reflecţia aceasta e de natură ea însăşi să dea un avânt nou slujirii Bisericii.
Bisericile simt trebuinţa să elucideze temeiurile slujirii în mod mai special decât o simt ceilalţi oameni, deoarece, ele fiind comunităţi de oameni care vor să fie în primul rând fideli lui Dumnezeu, ar voi să găsească temeiul slujirii lor în însăşi fidelitatea lor faţă de Dumnezeu, sau în slujirea Lui. Ele simt că dacă slujirea adusă de ele oamenilor ar sta în contrazicere cu slujirea lui Dumnezeu, sau n-ar decurge din aceea, sau ar fi indiferentă pentru fidelitatea faţă de Dumnezeu, această slujire ar fi lipsită de o râvnă şi de o forţă reală.
Dar Bisericile sunt convinse că slujirea ce simt că trebuie să o aducă oamenilor, departe de a contrazice slujirea ce sunt datoare să o aducă lui Dumnezeu sau indiferentă pentru aceea, îşi are temeiul tocmai în slujirea lui Dumnezeu. În evidenţierea acestui fapt stă însăşi întemeierea slujirii lor faţă de oameni.
Iisus Hristos, slujitorul model al lui Dumnezeu şi al oamenilor şi izvorul de putere al slujirii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni
Legătura între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor, sau implicarea datoriei de slujire a oamenilor în slujirea lui Dumnezeu, o arată Bisericilor, în mod exemplar şi cu supremă putere obligatorie pentru conştiinţa lor, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.
Făcându-Se om, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut atât slujitor lui Dumnezeu-Tatăl, cât şi oamenilor. El ne-a arătat prin aceasta o altfel de mărime a omului decât cea care pretinde să i se slujească, dar consideră nedemn să slujească. „Nu tot aşa va fi între voi. Ci cel care vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru. După cum şi Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci ca să slujească” (Matei 20, 26, 28).
Se vorbeşte uneori de slujirea lui Dumnezeu şi de slujirea oamenilor ca de două slujiri distincte, sau ca de o slujire verticală şi una orizontală. E greu de constatat însă o asemenea distincţie la Mântuitorul. El se întrupează ca să facă voia Tatălui; dar El face prin întrupare voia Tatălui, întrucât mântuieşte prin aceasta pe oameni. „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”, spune Mântuitorul către ucenicii Săi; dar o spune privind lumea care aşteaptă să fie mântuită de El şi de Apostoli (Ioan 4, 24-35). Acceptând să fie răstignit, face voia Tatălui; dar prin răstignire mântuieşte lumea. Prin această operă face voia Tatălui şi slujeşte lumii, mântuind-o.
Desigur că şi slujirea pe care o împlineşte Iisus în favoarea oamenilor nu se referă numai la interesele vieţii lor pământeşti, ci ţinteşte în ultima analiză viaţa lor veşnică, pentru care ei trebuie să se desăvârşească în iubire. Iar iubirea o învaţă de la Iisus Hristos.
În fond, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să le dovedească iubirea Tatălui şi iubirea Sa, pentru ca şi ei să crească în iubire faţă de Dumnezeu şi întreolaltă. El le arată iubirea Sa cu fapta, nu numai cu cuvântul, ca şi ei să înveţe această iubire cu fapte. Arătându-le această iubire cu fapta, dusă până la sacrificiul vieţii, El împlineşte voia Tatălui sau slujeşte Tatălui.
Hristos preamăreşte pe Tatăl şi face cunoscut numele Lui, întrucât le face oamenilor transparentă în iubirea Sa faţă de ei iubirea Tatălui, pentru ca iubirea aceasta să se sălăşluiască şi în raporturile dintre ei. „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ - spune Fiul Tatălui - şi le-am arătat numele Tău, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie într-înşii” (Ioan 17, 4. 26). „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan 15, 9). De aici concluzia: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 9; 12).
Prin urmare, şi noi iubind pe oameni şi slujindu-le, împlinim voia lui Dumnezeu, adică Îi slujim Lui. Slujind oamenilor nu dijmuim slujirea lui Dumnezeu, nu furăm din timpul şi din grija slujirii lui Dumnezeu, ci slujim în realitate lui Dumnezeu, împlinind porunca Lui.
Nimeni nu s-a scufundat mai mult în căldura iubirii lui Hristos şi n-a tălmăcit-o mai bine ca ucenicul pe care-l iubea Domnul: Apostolul Ioan. Dar tocmai de aceea nimeni n-a formulat mai pregnant ca el cuprinderea una în alta a iubirii sau a slujirii lui Dumnezeu şi a iubirii sau a slujirii omului, pe baza a ceea ce a văzut el în iubirea Domnului şi a cunoscut din învăţătura Lui. Iată această pregnantă formulare a adevărului învăţat de Ioan de la Domnul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede!” (1 Ioan 4, 20). Iar iubirea faţă de oameni nu e, după Sfântul Ioan, deplină când e numai cu cuvântul, nu şi „în faptă şi adevăr” (1 Ioan 3, 18).
Apostolul Ioan rezumă în formă de principiu ceea ce spusese Mântuitorul prin ilustrare concretă, când fixase drept criteriu de apreciere infailibilă şi definitivă a vieţii omului: „Amin grăiesc vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie aţi făcut”. Sau: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, Mie nu aţi făcut” (Matei 25, 40; 45).
Iubirea de Dumnezeu, când e reală, se mişcă în interiorul iubirii active de oameni şi viceversa. Fapta de slujire a creştinului e una, adresanţii sunt doi: Dumnezeu şi omul. Cine slujeşte omului slujeşte şi lui Dumnezeu. Mai mult, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de om fiind din aceeaşi putere, Apostolul Petru a putut spune că slujirea omului faţă de om, dacă e deplină, „e din puterea pe care o dă Dumnezeu” (1 Petru 4, 11).
În lumina celor spuse şi săvârşite de Domnul Iisus Hristos, nu se poate spune despre El că mai întâi e Mântuitor şi apoi Slujitor, şi nici despre om că întâi se îngrijeşte de mântuire şi apoi de slujirea aproapelui. Iisus Hristos este Mântuitor întrucât este Slujitor şi omul se mântuieşte întrucât slujeşte oamenilor, din puterea şi la porunca Mântuitorului. Căci prin iubire Hristos în acelaşi timp mântuieşte şi slujeşte, iar omul în acelaşi timp se mântuieşte şi slujeşte.
Numai teoriile soteriologice care nu au văzut rolul central al iubirii în mântuire au putut despărţi între activitatea mântuitoare şi slujitoare a lui Hristos, sau între preocuparea omului pentru mântuire şi cea pentru slujire. Şi trebuie să recunoaştem că în istoria Bisericilor creştine s-au afirmat uneori asemenea teorii soteriologice şi, în consecinţă, şi aşezarea slujirii iubitoare a oamenilor pe al doilea plan, sau considerarea ei mai mult sau mai puţin indiferentă pentru mântuire. Astăzi însă, asemenea deprecieri ale iubirii şi slujirii oamenilor nu se mai întâlnesc în Bisericile creştine.
Fără îndoială, recunoaştem că există un cult al lui Dumnezeu în sens restrâns, dar cultul acesta dacă nu dă putere iubirii de oameni şi slujirii dedicate oamenilor dovedeşte că nu-şi atinge scopul lui de transformare a omului în sens bun, aşa cum voieşte Dumnezeu.
Dacă cultul este în partea lui esenţială preamărirea lui Dumnezeu, această preamărire se săvârşeşte mai ales prin faptele bune ale credincioşilor, sau se prelungeşte în ele, căci ele îi îndeamnă şi pe cei în favoarea cărora se săvârşesc la această preamărire a lui Dumnezeu, cum au spus Mântuitorul (Matei 5, 16) şi Apostolul Petru (1 Petru 2, 12).
De aceea, Apostolii vorbesc adeseori în epistolele lor despre datoria creştinilor de a sluji. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de datoria proestoşilor de a desăvârşi pe sfinţi „spre lucrarea slujirii” (Efes. 4, 12). Iar adresanţilor Epistolei către Evrei li se spune că Dumnezeu nu va uita dragostea arătată de ei pentru numele Lui „slujind altădată şi slujind şi acum sfinţilor” (Evr. 6, 10).
Slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor unită într-o unică responsabilitate umană
Omul este o fiinţă responsabilă. Responsabilitatea face parte atât de mult din fiinţa omului, că fără ea omul nu e om cu adevărat. Se recunoaşte în mod unanim că omul este o fiinţă vorbitoare. Dar vorbirea se specifică totdeauna ca (fiind) chemare şi răspuns. Omul vorbeşte pentru că apelează la semenul său, sau răspunde la apelul lui. Prin aceasta oamenii comunică între ei în mod vital şi sunt legaţi între ei, iar în afară de această comunicare nu pot trăi şi nu se pot dezvolta trupeşte şi sufleteşte. Oamenii îşi adresează apeluri şi aşteaptă răspunsuri. Prin chemare, prin solicitare, fiecare arată că are lipsă de slujire, are lipsă de celălalt ca să-i dea ajutor, să-l susţină în existenţă; prin răspunsul ce urmează în mod inevitabil, arată că este în mod obligatoriu slujitor.
Desigur, omul poate răspunde şi prin refuz la apel sau la solicitare. Dar faptul că trebuie să răspundă într-un fel sau altul şi faptul că răspunsul negativ nu-l mulţumeşte nici pe el, nici pe celălalt arată că el este în mod normal fiinţă răspunzătoare sau slujitoare. Întrucât omul îşi descoperă umanitatea sa deplină numai în această legătură de solicitare a slujirii şi de acordare a ei, dimensiunea slujitoare face parte esenţială din umanitatea sa. Aceasta presupune descoperirea importanţei celorlalţi, pentru ca în slujirea acordată lor să se poată descoperi şi dezvolta el însuşi ca om. […]
Creştinismul consideră că această umanitate adevărată care se descoperă în slujire e umanitatea aşa cum a înţeles-o el de la originile sale, chiar dacă ulterior unele concepţii teologice influenţate de mentalităţile timpurilor au uitat de această înţelegere a omului şi s-au făcut apărătoarele unor concepte false despre om, concepte ale unui om înstrăinat. În concepţia creştină originară omul e cu adevăr om numai în legăturile sale vitale cu ceilalţi, slujind şi slujit fiind de ceilalţi, numai completându-se prin slujire reciprocă cu aceia. Sfântul Grigorie de Nyssa declară că chipul lui Dumnezeu în om se referă la omul în această relaţie ontologică sau vitală cu ceilalţi. Iată cuvintele lui: „Spunând Scriptura că Dumnezeu a făcut pe om, prin indefinitul expresiei (Om), a indicat toată umanitatea. Căci nu a fost numit în actul creaţiei Adam, precum spune istorisirea mai departe. Omul indicat în actul creaţiei nu este acesta sau acela, ci omul în general... Desigur, nu trebuie să socotim că Dumnezeu a făcut ceva indefinit... De aceea ca într-un trup s-a cuprins toată plenitudinea omenirii prin puterea lui Dumnezeu al tuturor. Căci nu într-o parte a firii umane stă chipul (lui Dumnezeu), nici în vreunul din cei priviţi în ei înşişi. Ci această putere străbate prin tot neamul. Deci toată firea umană care străbate de la cei dintâi până la cei din urmă este un singur chip al Celui ce este” (De opificio hominis, P.G., XLIV, 135).
În acelaşi spirit, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră omenirea un trup cu multe mădulare şi aşa cum în trup un mădular făcând rău altui mădular se păgubeşte pe sine însuşi, căci păgubeşte trupul întreg, iar îngrijind pe altul se îngrijeşte pe sine însuşi, aşa e şi între oameni: „...Dacă cineva luptă împotriva fratelui său, luptă împotriva sa însuşi şi paguba nu se opreşte la frate, ci el însuşi se va păgubi” (Omilia 31 la Ep. 1 Cor., P.G. LXI, 260).
Dacă pentru creştini conceptul adevărat al omului constă în însuşirea lui de chip al lui Dumnezeu, ei pot spune şi trebuie să spună că chipul lui Dumnezeu în om se slăbeşte când omul iese din viaţa de comuniune iubitoare cu ceilalţi şi se restabileşte când omul revine la o solidaritate activă cu aceia prin slujire reciprocă.
Teologii remarcă adeseori că, dacă omul e făcut după chipul lui Dumnezeu întrucât se află în relaţie indisolubilă şi vitală cu semenii, atunci modelul vieţii umane e Sfânta Treime. Ei aduc uneori în sprijinul acestei idei pluralul prin care Dumnezeu anunţă în Geneză crearea omului: „Să facem pe om după chipul nostru”. Dacă este aşa, oamenii dezvoltă fiinţa lor autentică în mod continuu, înaintând într-o comuniune tot mai asemănătoare cu comuniunea treimică. Iar aceasta o fac prin iubire şi slujire reciprocă crescândă. Făcând însă aceasta, oamenii împlinesc atât voia lui Dumnezeu, cât şi o necesitate a fiinţei lor.
Aceasta confirmă ceea ce s-a spus înainte, că slujirea omului se cuprinde în slujirea lui Dumnezeu, sau viceversa.
Dar faptul acesta întemeiat până aici pe texte biblice şi pe natura omului ca chip al lui Dumnezeu ni se dezvăluie într-o formă profundă în datul interior al inseparabilităţii răspunderii omului faţă de Dumnezeu de răspunderea faţă de semenii săi.
Omul credincios nu poate explica responsabilitatea sa necondiţionată faţă de semenii săi decât din importanţa veşnică a fiinţei acelora şi a fiinţei sale. În structura noastră umană e sădită această responsabilitate necondiţionată faţă de celălalt om, care nu poate sta fără credinţa în veşnicia lui şi în veşnicia mea. Dar aceasta înseamnă că responsabilitatea e pusă în noi de Creator. Noi, achitându-ne de responsabilitatea noastră faţă de oameni, ne achităm de o responsabilitate faţă de Creatorul oamenilor. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel ca să punem în mişcare în mod reciproc răspunderea noastră unii faţă de alţii şi să împlinim porunca ei. El ne-a făcut prin aceasta responsabili faţă de Sine însuşi. A întemeiat răspunderea noastră întreolaltă pe răspunderea faţă de Sine. Ne-a făcut să ne împlinim răspunderea faţă de bine, împlinindu-ne unii prin alţii prin solicitarea reciprocă a slujirii şi a răspunsului la această solicitare prin slujirea de fapt.
Unii teologi declară că omul are două răspunderi: una faţă de Dumnezeu (coram Deo) şi alta faţă de om (coram hominem). În realitate răspunderea faţă de om e implicată în răspunderea faţă de Dumnezeu. E o unică răspundere faţă de Dumnezeu pentru om (coram Deo propter hominem). Dacă facem rău unui semen al nostru, suntem traşi la răspundere nu numai de omul respectiv, sau, dacă el n-are putere, de alţii, ci de Dumnezeu, ca supremul for de judecată. Orice faptă rea faţă de oameni are caracter de păcat, deci e calificată ca o faptă condamnabilă faţă de Dumnezeu. De aceea şi porunca slujirii îşi are ultima întemeiere în porunca lui Dumnezeu, în răspunderea noastră faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu care a creat pe toţi, are grijă de toţi. Dar ne cheamă şi pe noi să avem grijă de copiii Săi, să avem grijă unii de alţii. Ne cheamă să-I fim „colaboratori”, în această grijă a Lui de noi înşine şi de semenii noştri, în această grijă a Lui de dezvoltarea noastră. Toată osteneala în zidirea reciprocă e „colaborare” a noastră cu Dumnezeu (1 Cor. 3, 8-9). Dumnezeu vrea în definitiv să creştem în iubirea noastră întreolaltă. Prin aceasta răspundem solicitării Lui, sau împlinim voia Lui. Dar fără efortul nostru, fără străduinţa noastră într-o slujire reciprocă, fără trăirea într-o efectivă răspundere reciprocă, nu ne achităm de răspunderea aceasta faţă de Dumnezeu. „Dumnezeu ne-a dat mâini ca să dăm ajutor altora şi nu ca să le întindem curse”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia 10 la Epistola I Cor., Ed. Bareille, tom. XVI, p. 438). „Ce-ar fi dacă ne-am fi fost suficienţi nouă înşine? Am fi fost ca fiarele nedomesticite”, spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., tom. XVII, p. 534).
Mai mult chiar, cine ajută omului, ajută lui Hristos. Parafrazând cuvântul Mântuitorului că cine ajută pe cei care au lipsă de ajutor Îl ajută pe El însuşi, Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „Fraţii mei şi fraţi ai lui Hristos, până e vreme să cercetăm pe Hristos, să îngrijim pe Hristos, să hrănim pe Hristos, să-L apropiem pe Hristos, să cinstim pe Hristos” (De pauperum amore, P.G. XXXV, 890). Omul nu e numai după chipul lui Hristos, ci e legat de Hristos, pentru faptul că Hristos e om şi fiecare om e legat cu toţi oamenii, în relaţia eu-tu-el. Omul se face asemenea lui Dumnezeu prin slujire. „Nimic nu are omul aşa de mult ca Dumnezeu, ca a face bine”, spune tot Sfântul Grigorie de Nazianz (ibidem). […]
Preot prof. Dumitru Stăniloae, „Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor”, în Biserica Ortodoxă Română, Anul LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, pp. 408-414. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)