Smerenia - imitarea lui Dumnezeu
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXVII, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 216
„Venind harul îi învață să nu țină (în mare) cinste sufletul lor, (să nu creadă despre ei) că au progresat, ci să se considere în mod firesc de disprețuit. (Așa se face că), pe când sunt (plini) de cinste înaintea lui Dumnezeu, sunt (de disprețuit) înaintea (ochilor) lor; pe când progresează (în virtute) și în cunoașterea lui Dumnezeu, (se arată) ca și când n-ar ști nimic; pe când sunt bogați înaintea lui Dumnezeu, (sunt săraci) înaintea (ochilor) lor. Pentru că dacă Hristos, luând chip de rob (Filipeni 2, 7), a învins pe diavol prin smerenie; șarpele, la început, prin îngâmfare și mândrie a nimicit pe Adam. Același șarpe, ascunzându-se acum înlăuntrul inimilor, surpă și pierde neamul creștinilor prin mândrie.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 338
„Fiindcă, deci, patima înălțării s-a sădit aproape în fiecare dintre cei pătimași de firea omenească, Domnul începe de aici Fericirile, ca să smulgă mândria ca pe un rău începător din deprinderile noastre, sfătuindu-ne să urmăm Celui ce S-a făcut sărac de bunăvoie, Care este cu adevărat fericit, pentru că asemănându-ne cu El în ceea ce putem și pe cât putem*, adică în sărăcia prin voia noastră liberă, să ne atragem și părtășia la fericire.”
*Tâlcuirea pr. Stăniloae: Pe Dumnezeu Cel întrupat Îl putem imita nu în minunile Sale, ci în smerenia Sa. Dar, întrucât şi aceasta cere un efort, ne porunceşte să-L imităm în ceea ce putem (n.s. 18, p. 338).
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)