Smerenia - începutul întregii filosofii

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia III, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 44-45

„Dacă vrei deci să faci mari faptele tale bune, nu le socoti mari, și atunci vor fi mari! Așa spunea și sutașul: Nu sunt vrednic să intri sub acope­rișul meu (Matei 8, 8). De aceea a ajuns vrednic și mai minunat decât toți iudeii. Tot așa a spus și Pavel: Nu sunt vrednic să mă numesc apostol (I Corinteni 15, 9); de aceea a ajuns primul dintre toți apostolii. Tot așa spunea și Ioan Botezătorul: Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei Lui (Marcu 1, 7); de aceea a și fost prietenul Mirelui, iar Hristos a atras asupra capului Lui mâna, despre care Ioan a spus că este nevrednică să-I dezlege încăl­ță­mintea. Tot așa a spus și Petru: ieși de la mine că sunt om păcătos (Luca 5, 8); de aceea a ajuns temelia Bisericii. Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu cât a te număra printre cei din urmă. Acesta este începutul întregii filozofii. Omul smerit și cu inima zdrobită nu umblă după slava deșartă, nu se mânie, nu piz­mu­iește pe aproapele, nu are nici o altă patimă. Nu putem să ridicăm mâna împotriva cuiva, oricât ne-am strădui, dacă mâna ni-i zdrobită; tot așa, dacă ni-i sufletul zdrobit, nu putem să ne îngâmfăm, chiar dacă nenumărate patimi ne-ar porni spre mândrie. Când jelim o pagubă materială alungăm din suflet toate celelalte patimi sufletești; ei bine, cu mult mai mult ne vom bucura de această filosofie dacă ne jelim păcatele.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)