Smerenia și logica credinței

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13 

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi ­zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se ­cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi ­slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în ­întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

Mântuitorul Iisus Hristos a fost rugat de un su­taș, slujbaș în armata romană cotropitoare, să îi vindece un slujitor. Nu era vorba despre cineva din familie, ci despre un servitor, un rob, și lucrul acesta este cu atât mai important de sub­liniat. Acest păgân nu se ruși­nează să apeleze la unul dintre cei co­tropiți, stăpâniți, robiți, iar Mântuitorul, fără să mai stea pe gânduri, se autoinvită în casa lui ca să-i vindece slujitorul.

Care a fost reacția sutașului? O reacție surprinzătoare. Și, ca să argumenteze această reacție, se dă pe sine ca exemplu. Care era logica acestui sutaș? Dacă el - care are o putere destul de limitată - rostește doar un cuvânt (o poruncă) și acesta este îndeplinit neîntârziat, cei din subordine executând fără să cârtească ce le-a poruncit, cu atât mai mult se va împlini un cuvânt rostit de Hristos. Era convins că El putea să spună un cuvânt și astfel să vindece boala servitorului său.

Ce logică frumoasă și ce bine ar fi dacă și noi am dobândi puțin din această logică! Și unii dintre noi, la serviciul pe care-l îndeplinim, avem persoane în subordine. Și este suficient să rostim două cuvinte și totul să se rezolve. Însă arareori ne gândim că Dumnezeu are în sub­ordine întregul univers, întregul cosmos. El a zidit prin cuvânt acest univers: tot ceea ce vedem noi, dar și ceea ce nu vedem (și poate că nu vom vedea vreodată). Toate au fost făcute prin cuvântul Său.

Respectul pentru cele sfinte și mila față de aproapele

Cu siguranță că acest sutaș nu era deloc străin de cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă nu se ­lepădase de păgânism, el auzise de cuvântul lui Dumnezeu, poate că îl ascultase, poate că îl studiase. Dovada este că, atunci când relatează acest eveniment, Sfântul Evanghelist Luca aduce o completare, din care aflăm că sutașul iubea poporul ales și zidise în Capernaum o sinagogă. Ce importante sunt aceste amănunte!

Cum aflăm că sutașul nu era deloc străin de cuvântul lui Dumnezeu? Atunci când recunoaște în Iisus Hristos pe Fiul lui Dumnezeu! Altfel, nu s-ar fi considerat nevrednic ca Hristos să intre în casa sa și n-ar fi putut să-L roage să zică doar un cuvânt ca să se vindece slujitorul său.

Când auzim ce spune sutașul, la început nu ni se pare nimic surprinzător. Să fi fost niște cuvinte rostite de el la întâmplare? Nu! Ele au fost rostite cu încredințare, din toată inima. Acest sutaș era plin de milă față de slujitorul său - lucru mai rar într-o epocă în care servitorii, robii, erau socotiți doar niște unelte vorbitoare (instrumentum vocale) și nimic mai mult. Stăpânul putea să facă orice voia cu robul său, putea să-l vândă oricând, să-i ia viața oricând, putea dispune de el ca de o unealtă. Așadar, sutașul este milostiv, este smerit, se consideră nevrednic ca Hristos să intre în casa sa și se încrede în El ca în Dumnezeu: să spună doar un cuvânt și e suficient! Dacă El a fost în stare să creeze lumea prin cuvânt și acum poate să spună un cuvânt și slujitorul său se va vindeca.

Uimirea Mântuitorului

Sfântul Evanghelist Matei spune că, văzând aceasta, Hristos s-a adresat mulțimii și a spus cu uimire: „Cu adevărat, nici în Israel nu am găsit atâta credință!”.

Nimeni vreodată nu se adresase Mântuitorului în felul acesta, cuvintele sutașului dovedind marea lui credință. Acolo unde Hristos se aștepta să găsească credință, nu a găsit (la poporul ales) și acolo unde nu se aștepta să găsească, iată, la păgâni, la cotropitori, acolo a găsit!

Oare nu întâlnim și noi situații asemănătoare? Ne așteptăm noi ca aceia care vin la biserică, care se roagă, care postesc, care se spovedesc, se împărtășesc... să nu prea aibă credință? Din păcate, avem de multe ori surpriza să găsim mai multă credință la cei care poate că nici nu calcă prin biserică sau nu spun măcar o rugăciune, nu țin măcar o zi de post.

Suntem și noi surprinși de multe ori de lipsa de credință. Și suntem uimiți, așa cum a fost și Mântuitorul. S-a mirat! Nu de foarte multe ori găsim în Noul Testament acest cuvânt. Nu s-a mirat Hristos de multe ori. Însă, în cazul de față, iată că un sutaș păgân l-a determinat pe Hristos să se mire și să exclame: „Nici în Israel nu am văzut atâta credință”.

Ce frumos ar fi dacă noi L-am uimi pe Hristos cu credința noastră! Și nu cu necredința noastră. Să rostească aceleași cuvinte: că nu a mai văzut atâta credință. Dar ca să-L determinăm pe Hristos să rostească aceste cuvinte, trebuie să ne comportăm ca și sutașul din Evanghelia de astăzi: să venim înaintea Lui nu pentru noi, nici pentru ai noștri, ci să ne rugăm pentru cei care sunt departe de noi și de neamul nostru; să venim cu smerenia sutașului, cu această conștiință a nevredniciei că, pentru păcatele pe care le săvârșim, suntem nevrednici ca Hristos să poposească în casa noastră, în sufletul nostru, în inima noastră, în viața noastră. Această nevrednicie nu trebuie s-o exprimăm doar cu buzele, ci s-o simțim. Sutașul a exprimat ceea ce simțea, ceea ce trăia, altfel, Hristos ar fi știut că aceste cuvinte nu erau adevărate.

Între ceea ce spunea sutașul și ceea ce trăia nu era nici o diferență. Asta înseamnă de fapt credința: ca tot ceea ce spui, să și simți, să trăiești. Hristos a fost impresionat de dragostea suta­șului manifestată față de locuitorii din Capernaum, atunci când le-a construit un lăcaș de rugăciune și prin mila față de servitorul său care era grav bolnav.

Cuvântul profetic și avertismentul Sfintei Evanghelii

După ce a lăudat credința sutașului, Mântuitorul a rostit un cuvânt profetic, spunând că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor ședea împreună cu Patriarhii Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția lui Dumnezeu, iar fiii Împărăției vor fi aruncați afară, unde vor fi plângerea și scrâșnirea dinților.

Ce a vrut să spună prin aceasta Mântuitorul? Că Evanghelia, respinsă de o mare parte din poporul ales, a fost predicată neamurilor păgâne și că acestea, primind cuvântul Evangheliei, au avut acces la Împărăția lui Dumnezeu. Cuvântul acesta profetic nu s-a încheiat atunci și nu se încheie nici astăzi, ci va fi valabil până la sfârșitul veacurilor.

La noi se traduce așa: că mulți dintre cei care au primit certificatul de Botez, dacă nu mai fac nimic în plus după ce au primit Taina Botezului, nu vor avea acces la Împărăția lui Dumnezeu. Și alții, care au auzit despre Dumnezeu mai târziu și care s-au convertit cu adevărat, chiar dacă au fost botezați mai târziu, aceștia, asumându-și cu răspundere creștinismul, e posibil să o ia îna­intea noastră.

Sutașul roman - un deschizător de drumuri

Sutașul din Evanghelia de astăzi este un model. Sutașul Corneliu a primit botezul de la Sfântul Apostol Petru.

Să ne aducem aminte de alți sfinți care i-au urmat exemplul: soldații romani din Dobrogea, martirizați pentru credința lor în Hristos, Sfinții Mari Mucenici, foști slujitori în armata romană (Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir), sfinții militari pictați în absidele bisericilor. Toți aceștia au slujit unui împărat pământesc, dar când a fost vorba să slujească Împăratului ceresc Hristos, s-au lepădat de funcțiile înalte pe care le dețineau atunci, de puterea militară pe care o aveau, și L-au mărturisit pe Hristos Dumnezeu. Au știut să slujească unui împărat pământesc, dar au știut să slujească și unui Împărat ceresc. Și au renunțat la carieră, la tinerețe, la onoruri, la cinste pământească și L-au mărturisit pe Mântuitorul Hristos cu prețul vieții.

Să luăm aminte că sutașul din Evanghelia de astăzi a fost un deschizător de drumuri. Poate că a fost primul care a crezut în Iisus Hristos și i-a mărturisit dumnezeirea. Dar după el, șiruri nesfârșite i-au urmat exemplul.

Ce frumos ar fi dacă și noi toți ne-am așeza în rândurile lor și am urma exemplul sutașului și al lor! Să venim la Hristos nu cu problemele noastre, ci cu problemele altora, nu cu necazul nostru, ci cu necazul altuia. Sutașul nu a cerut nimic pentru sine. Tot ceea ce a cerut a fost pentru slujitorul său. Și ce frumos ar fi, măcar din când în când, să venim la Dumnezeu și să nu-i cerem nimic pentru noi, ci să cerem pentru alții, dar cu aceeași smerenie, cu aceeași dragoste, cu aceeași dăruire ca ale sutașului.

Atunci, probabil că Hristos se va minuna și de credința noastră, ne va răspunde cu aceeași iubire, ne va îndeplini cererea și ne va da ca exemplu și altora.