Smerenia şi slava lui Hristos

Data: 24 Aprilie 2013

Duminica a şasea din Postul Mare (a Floriilor)

Ca Fiul lui Dum­nezeu să poată um­ple firea ome­neas­­că de „slava” Sa, „sla­vă ca a Unuia născut din Ta­tăl, plin de har şi de a­de­văr” (In. 1, 14), a trebuit „să-Şi fa­că pro­prie” această fire prin în­tru­pare, adică să Se facă i­pos­tasul ei. Această „împropri­e­re” a firii o­meneşti reprezintă sme­rirea fi­rii lui Dumnezeu, sau aşa-zisa „che­noză”, sau „golire” a Lui de sla­va pe care a avut-o înainte de în­trupare (In. 17, 5).

Sfântul Apostol Pavel spune di­rect că, prin faptul că Fiul lui Dum­nezeu cel bogat S-a făcut să­rac pentru noi, ne-am putut noi împărtăşi de bogăţia Lui, căci prin ea a ajuns bogăţia Lui la noi. Dacă nu S-ar fi coborât la posibilităţile noastre de pri­mi­re a bogăţiei Lui, nu ne-ar fi îm­bogăţit pe noi, ci sau ne-ar fi lă­sat aşa cum eram, sau ne-ar fi desfiinţat prin atotputernicia ma­nifestată a Sa. Coborârea Lui e condiţia întâlnirii cu noi la nivelul în care putem primi bo­găţia Lui. Coborârea Lui e condiţia îndumnezeirii noastre. „Cu­noaşteţi harul Domnului nos­tru Iisus Hristos, că fiind El bo­gat S-a făcut sărac, ca să vă îm­bogăţiţi prin sărăcia Lui” (2 Cor. 8, 9). În acord cu acestea, Le­­onţiu de Bizanţ socoteşte co­bo­rârea Fiului lui Dumnezeu sin­­gurul „leac” al bolii noastre. „Prin iconomie, singurul Doctor în­­ţelept al sufletelor noastre, pri­­mind în Sine pătimirile noas­tre, a vindecat boala tuturor1.

Încă de aici se vede că în co­bo­rârea Fiului lui Dumnezeu se pot distinge două etape: una an­terioară Întrupării, prin ca­re Fiul lui Dumnezeu acceptă să Se facă om; şi alta în conti­nua­­re, prin care Dumnezeu ia pă­timirea noastră asupra Sa. De altfel ultima se implică în pri­ma, dată fiind condiţia păti­mi­toare a omului, căci Dum­nezeu S-a făcut om nu ca să des­fiinţeze conţinutul ome­ni­tă­ţii noastre. El a luat pătimirile noas­tre ca să le depăşească di­nă­­untru. E o chestiune pe care o vom cerceta mai încolo, aceea pri­vind modul cum Fiul lui Dum­nezeu pe de o parte dă pu­te­re dumnezeiască trupului, pe de alta suportă pătimirile lui. Aici spunem numai că aceste pă­timiri nu pot fi depăşite de­cât prin suportarea lor, care şi ea e o putere.

Despre amândouă etapele „go­lirii” Fiului lui Dumnezeu vor­beşte Sfântul Apostol Pavel în mod direct în Epistola către Fi­lipeni. Şi deşi nu o prezintă di­rect ca fiind condiţia ridicării noas­tre, aceasta se subînţelege: „Ca­re în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi în­toc­mai cu Dumnezeu, ci S-a go­lit pe Sine, chip de rob luând, fă­cându-Se oamenilor asemenea; şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, as­cul­­tător făcându-Se până la moar­te, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume” (Filip. 2, 7-9).

Sfântul Chiril al Alexandriei con­sideră, în acord cu locurile da­te din Sfântul Apostol Pavel, că această golire nu se referă la u­manitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu, ci la Fiul lui Dum­nezeu Însuşi. El scoate din această „golire” un argument pentru unirea celor două firi în­tr-o persoană, sau pentru asu­marea firii omeneşti în în­suşi ipostasul Său dumneze­iesc. Căci dacă ar fi în Hristos do­uă persoane, una dumneze­ias­că şi una omenească, Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi golit, ră­mânând (astfel) în relaţie exterioară cu omul. Nici omul nu s-a putut goli, căci fiind asu­ma­tă firea lui în Ipostasul lui Dum­nezeu-Cuvântul, a fost mai degrabă cinstită prin a­ceas­ta. Numai Dumnezeu-Cu­vân­tul S-a smerit prin Întrupa­re. Dar în acest caz trebuie să ad­mitem că Dumnezeu-Cu­vân­tul a devenit de fapt ipostasul firii omeneşti2. Desigur „go­li­rea” lui Dumnezeu-Cuvântul în fi­rea omenească a atras-o şi pe a­ceasta într-o anumită smerenie, care n-ar fi avut loc fără asu­marea ei în Ipostasul divin. Această smerire e însă deosebită de „golirea” Fiului lui Dumnezeu.

Ideea Sfântului Chiril, că go­lirea se referă la Fiul lui Dum­nezeu, nu la umanitatea Lui, nu e contrazisă de ideea ge­nerală a Părinţilor că dum­ne­zeirea n-a putut asuma pă­ti­mi­rile noastre. Căci nu firea dum­nezeiască a devenit prin a­ceas­ta pătimitoare, ci Persoana a­cestei firi, întrucât a devenit şi Persoana firii omeneşti. Pe de altă parte, puterea cu care Hris­tos a suportat pătimirile fă­ră să treacă prin ele la păcat o are prin faptul că e Fiul lui Dum­nezeu, purtător al firii dum­nezeieşti. Prin ea are pute­rea de a suporta pătimirile o­me­n­eşti. Nepătimirea firii dum­nezeieşti nu trebuie înţe­lea­să ca nepăsare şi ca ne­pu­tin­ţă de participare prin Ipos­ta­sul ei la cele omeneşti. Chiar o astfel de neputinţă de partici­pa­­re ar fi o îngustare sau o pă­ti­mire. Toate acestea le spune Le­onţiu de Bizanţ: „Nimic din a­cestea n-ar putea primi Cu­vân­tul lui Dumnezeu (din nă­zu­inţele sufletului prin dorinţă şi iuţime spre Dumnezeu), fiind ne­schimbat şi nemodificabil prin fire. Totuşi nu va refuza din pricina impasibilităţii firii să Se unească prin fiinţă cu fi­rea omului, ca să nu se vadă că re­fuzul e o patimă adevărată şi Se teme să fie în acelea în care su­fletele sârguitoare Îl au pe El ca ajutor şi susţinător, întrucât n-au primit nici o vătămare de la trup, ci mai degrabă s-au îm­bo­găţit din Dumnezeu, având tru­pul împreună-lucrător spre vir­tute, şi nu adversar3. Dum­nezeu este ca persoană liber şi pen­tru participare, mai bine zis pen­tru întărirea celor ce pă­ti­mesc. Se poate spune deci că pă­timirile ţin de firea omeneas­că şi, în acelaşi timp, că Fiul lui Dum­nezeu Şi le-a însuşit în­tru­cât S-a făcut om, nu ca să cadă su­b puterea lor, ci ca să le biru­ias­că cu puterea Sa. Şi-a în­su­şit pătimirile în care Şi-a ară­tat libertatea şi puterea de a bi­rui slăbiciunea sucombării firii noastre sub ele.

Chenoza constă tocmai în îm­proprierea naturii noastre în toa­tă suportarea ei curată a du­rerilor de către Dumnezeu-Cu­vântul. Fără aceasta Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi putut fa­ce om cu adevărat.

Dar Sfântul Chiril scoate din che­noză şi un argument că Fiul lui Dumnezeu, asumând uma­ni­­tatea noastră, a rămas toto­da­­tă Fiul lui Dumnezeu, căci alt­fel cum şi de unde s-ar cu­noaş­te că El Însuşi este Cel ce lu­crează cele smerite şi suferă prin umanitatea Sa? La fel, da­că n-ar fi rămas Fiul lui Dum­nezeu, cum ar fi putut birui pă­ti­mirile suportate, scoţând a­fec­tele pătimitoare din firea noas­tră şi îndumnezeind-o? Prin aceasta Sfântul Chiril res­pin­ge anticipat teoriile chenoti­ce protestante din sec. XIX, po­tri­vit cărora Fiul lui Dumnezeu în­trupându-Se a renunţat pentru vremea vieţii pământeşti la a­totputernicia, atotprezenţa, cu­noştinţa şi conştiinţa Sa dum­nezeiască. „Dar cum a să­ră­cit? Prin aceea că fiind Dum­nezeu cu firea Sa şi Fiul lui Dum­nezeu şi Tatăl, S-a făcut om şi S-a născut trupeşte din să­mânţa lui Adam, îmbrăcând mă­sura cuvenită unui serv, adi­că ceea ce este omenesc”. Dar El n-a încetat să fie şi Dum­nezeu: „Căci Cel ce nu a so­cotit lucru vrednic de dispreţ a Se face ca noi, în ce chip ar renunţa la cele prin care s-ar pu­tea cunoaşte că S-a făcut pentru ­noi ca noi?4

Chenoza constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Şi-a însuşit, Şi-a făcut proprii firea ome­neas­­că şi slăbiciunile ei, neim­pri­­mate de păcat. Dar în ce con­stă această împropriere e o tai­nă. Ea exprimă raportul de in­timitate între Ipostasul divin şi natura omenească. Dacă în Ipos­tasul divin se actualizează fi­rea omenească, sau dacă El de­vine ipostasul compus al firii dum­nezeieşti şi omeneşti, unul şi acelaşi subiect săvârşeşte şi su­feră real toate cele omeneşti; dar e şi nepătimitor. Acelaşi su­biect sau ipostas trăieşte şi su­feră în mod real cele ale trupului, dar şi săvârşeşte în mod re­al minuni prin trup şi îl face pe acesta de-viaţă-făcător. Deci Ipos­tasul cel unul umple de pu­tere dumnezeiască trupul şi su­fe­ră cele ale trupului. Dar le su­feră cu putere şi le biruieşte din această cauză. Sfântul Chi­ril insistă mai mult asupra în­dum­nezeirii trupului prin în­tru­pare. Trupul nostru, pe care noi îl trăim în mare măsură lip­sit de o transparenţă, este pen­tru El făcător de viaţă, fiind primitor de viaţă dumne­ze­ias­că. „Căci el nu este în chip sim­plu trupul vreunui om ca noi, ci este cu adevărat trupul pro­priu al Cuvântului dumne­ze­iesc care face toate, şi-I este pro­priu în acelaşi fel în care s-ar zice că ne este propriu tru­pul fiecăruia din noi5.

Sfântul Chiril se ocupă mai pu­ţin cu chenoza în sens de a­su­­mare de către Fiul lui Dum­nezeu a pătimirilor noastre şi mai mult de asumarea firii noas­tre şi a actelor ei în gene­ral. Despre asumarea pătimiri­lor noastre ca mijloc de vin­de­ca­­re a lor am văzut că vorbeşte Le­onţiu de Bizanţ. Iar mai mult vor­beşte de aceasta Sfântul Ma­xim Mărturisitorul. După el, numai pentru că Fiul lui Dum­nezeu a rămas neschimbat cu dumnezeirea Lui în a­ceas­tă unire, a putut săvârşi prin trup atâtea acte de putere şi l-a putut îndumnezei; tot aşa nu­mai rămânând Dumnezeu, în coborârea Sa la firea noas­tră, a putut vindeca rănile ei. De aceea Sfântul Maxim spune că Hristos a realizat mântuirea noas­tră prin amândouă: prin pă­timiri (ca manifestări ale che­nozei) şi prin minuni (ca sem­ne ale puterii dumnezeieşti ma­nifestate prin trup), rezulta­tul final fiind însă eliberarea de păcat şi îndumnezeirea noas­tră. „Prin minuni Se arată ră­mânând în chip neschimbat ceea ce era, iar prin pătimiri Se a­ra­tă păstrând în chip ne­schim­­bat ceea ce S-a făcut. Şi prin amândouă, minuni şi pă­ti­miri, ne-a dăruit desfiinţarea păcatului şi harul îndumnezeirii6.

Din asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu, ca­re e primul act al chenozei Lui (cum se vede din Epistola către Fi­lipeni 2, 7-9), urmează o che­no­­ză în continuare, urmează as­­cultarea ca om şi suportarea tre­­buinţelor omeneşti (afectele de foame, de sete, de somn, fri­ca de moarte, durerea) şi supor­ta­rea morţii înseşi. În toate a­ces­tea se arată acceptarea tră­să­turii pătimitoare a firii noastre, afară de păcat. Acestea nu sunt o chenoză a firii omeneşti. Căci aceasta le avea prin ea în­săşi. Ci a lui Dumnezeu-Cu­vân­tul, Care acceptă să le su­por­te pe toate.

Acceptarea lor a fost necesa­ră iarăşi pentru vindecarea fi­rii de ele. Rostul acesta al asu­mă­rii pătimirilor îl exprimă Le­onţiu de Bizanţ combătând pe aftartodocheţi, care afirmau că trupul lui Hristos a fost ne­stri­căcios şi fără putinţa pă­ti­mi­rii. El spune: „Trupul se cu­noaş­te pătimitor şi coruptibil. Fap­tul dintâi îl face pe Cel mai pre­sus de noi ca noi, iar al doi­lea nu-l lasă să rămână pe Cel cu noi ca noi decât până ce o cere timpul de vindecare şi pâ­nă la ridicarea a ceea ce e al nos­tru la ceea ce e mai presus de noi, adică până la ridicare şi în­viere. Căci nu vom avea ase­mă­narea cu Dumnezeu de nu vom pătimi cu Cel ce a pătimit. Dar cum a pătimit, dacă nu ca noi? Dar n-ar fi pătimit ca noi de n-ar fi rămas ca noi7. De fapt prin aceasta se afirmă pa­ra­doxul că prin pătimirile ac­cep­­tate prin chenoză, Fiul lui Dum­nezeu comunică de fapt fi­rii omeneşti o putere dumne­ze­ias­că, în felul acesta nu mai e o con­trazicere între puterea ce o dă Fiul lui Dumnezeu trupului Său, făcându-l colaborator în să­vârşirea de minuni, sau de-via­ţă-făcător, şi puterea de su­por­­tare şi, prin aceasta, de bi­ru­ire a pătimirilor. A suporta fă­ră cârtire pătimirile e tot o pu­tere. Aceste pătimiri sunt pro­priu-zis trebuinţele trupului ca­re, când sunt satisfăcute, pri­cinuiesc plăcere, şi când nu sunt satisfăcute, pricinuiesc du­rere. Omul s-a deprins însă a­­tât de mult cu plăcerea satis­fa­­­­cerii trebuinţelor trupeşti, în­cât le satisface chiar peste mă­s­u­­­ra necesară, căutând plă­ce­rea în ea însăşi. Iar de durere fu­­ge, chiar cu preţul renunţării la valorile care menţin să­nă­ta­tea spirituală a firii, acceptând o adevărată descompunere spi­ri­tuală. În toate acestea se ma­ni­festă o teribilă slăbire a firii noas­tre, care trece cu vederea vii­torul durabil, de dragul cli­pei prezente. Trece cu vederea că satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri pre­zen­te va aduce un lanţ conti­nuu de dureri viitoare. Iisus a ţi­nut în frâu tendinţa spre plă­ce­re, satisfăcând numai în ca­drul strict necesar trebuinţele fi­rii, iar când prin aceasta risca slă­birea puterilor spirituale ale fi­rii şi trădarea valorilor spi­ri­tu­­ale, nici atât, acceptând şi su­por­tând chiar durerea mor­ţii. Căci prin aceasta întă­rea spiritul din firea omeneas­că. Prin aceas­ta restaura tăria firii, adi­că starea cu adevărat conformă firii.

În suportarea acestor păti­miri Iisus Se dovedeşte „omul ta­re”, omul restabilit în tăria lui adevărată. De aceea, în pic­tu­­ra răsăriteană, Hristos Cel răs­tignit nu e Hristos Cel căzut în ultima stare de slăbiciune, că­ci în Răsărit crucea a fost con­cepută ca prilej de întărire a firii sau a spiritului în ea, nu ca simplă satisfacţie dată lui Dum­nezeu pentru jignirea adu­să Lui de oameni, satisfacţie a­ră­tată în acceptarea anulării de sine a omului, înţeleasă ca slă­biciune până la ultima li­mi­tă. În Răsărit acceptarea mor­ţii în faţa lui Dumnezeu e în­ţe­lea­să totodată ca tărie. De ace­ea moartea suportată de Iisus e în acelaşi timp prilej de ma­ni­fes­­tare a puterii, prin care moar­tea e învinsă de Fiul lui Dum­nezeu în trup şi cu colabo­ra­­rea trupului întărit. Căci şi tru­pul poate fi tare în răbdarea pă­timirilor, prin puterea dată lui de Fiul lui Dumnezeu din par­tea firii dumnezeieşti. Ast­fel, între puterea dată firii o­me­n­eşti în săvârşirea de vinde­cări şi puterea de răbdare nu e o contrazicere. Exact prin pute­rea de răbdare a pătimirilor tru­pul se face interior apt pentru a fi instrument al vin­de­că­ri­lor şi al învierii sale ca ultimă treaptă pe această linie. Deci Cuvântul lui Dumnezeu, acceptând această smerire a trupului, pe de altă parte întăreşte trupul.

Sfântul Grigorie de Nyssa spu­ne: „Iar coborârea spre o sta­re smerită e o bogăţie a pu­te­­rii, nefiind împiedicată de ce­le contrare firii... Puterea dumnezeiască şi mai presus de toa­te nu o arată aşa de mult po­doa­b­a universului şi cârmuirea ne­întreruptă a tuturor, cât co­bo­rârea la slăbiciunea firii noas­t­re... S-a demonstrat că bu­nătatea, înţelepciunea, pute­rea, neputinţa de a se corupe, toa­te se arată în asumarea tru­pu­lui nostru. Bunătatea se ve­de în faptul de a fi voit să ne mân­tuiască. Puterea, în a se fi fă­cut în asemănarea omului şi în chipul smerit al firii noastre şi în a se fi arătat că poate fi ţi­nut de moarte după asemă­na­rea oamenilor8.

Aceasta arată că pătimirile nu erau o simplă caracteristică a firii, ci expresia chenozei Fiu­lui lui Dumnezeu devenit om, Ca­re suferă ca să mântuiască şi Care dă prin aceasta firii Sa­le puterea de a pătimi. Astfel se în­ţelege cum chenoza Fiului lui Dum­nezeu, deşi e pătimire, are în acelaşi timp un efect îndum­ne­zeitor asupra firii, dar nu fă­ră colaborarea ei. Tocmai în a­ceas­ta stă rostul chenozei: în a da putinţa participării directe a Fi­ului lui Dumnezeu la în­tă­ri­rea firii umane ca să o facă me­diu activ al iubirii dum­ne­ze­ieşti prin manifestarea de pute­re şi prin suportarea şi depă­şi­rea pătimirilor. „Dumnezeu cel ce a făcut firea, după ce aceasta a slăbit sub povara păcatului, a vin­decat-o din iubire pentru noi. Căci golindu-Se pentru noi şi luând chip de rob, a unit-o cu Sine după ipostas în chip nes­chim­bat, făcându-Se întreg om ca noi, din noi, pentru noi, într-a­tâ­ta încât li s-a părut celor ne­cre­­dincioşi că nu e Dumnezeu, ...ca să desfacă lucrurile dia­vo­lu­lui (în noi) şi să redea firii ra­ţi­unile ei şi să restabilească pu­te­rea iubirii, opusul iubirii de si­ne, şi prin aceasta unirea ei cu El şi a oamenilor între ei9.

În suportarea pătimirilor se ma­nifestă deci, la nivelul la ca­re poate participa şi umanul la ea, puterea dumnezeiască. Iar în săvârşirea de minuni parti­ci­pă umanitatea Lui la aceeaşi pu­tere dumnezeiască, fiind în­tă­rită adică de puterea Cu­vân­tu­lui dumnezeiesc. De aceea ele sunt aşa de legate, că nu există u­na fără alta şi numai îm­pre­u­nă realizează deplina eliberare (de păcat) şi îndumnezeire a fi­rii omeneşti. Nu e liberă o fire ca­re nu poate suporta şi birui prin suportare pătimirile şi nu se poate desăvârşi fără birui­rea dinăuntru, prin răbdare, a pă­timirilor. În suportare omul se află deja deasupra pătimiri­lor.

Astfel chenoza, după Sfântul Ma­xim, nu înseamnă o cădere de fapt a lui Dumnezeu din dum­nezeirea Sa, ci o faptă a bu­­nătăţii Sale şi un mod de ma­­nifestare a puterii Sale pentru a întări firea omenească din lăuntrul ei: „Căci chenoza lui Dumnezeu a fost taina vo­lun­­tară a Lui din pricina bu­nă­tă­ţii faţă de oameni, nu ca o că­de­re din dumnezeire”, sau „o mic­şorare a ei”, a fost „o co­bo­râ­re de bunăvoie prin trup10. De a­ceea dumnezeirea a rămas nes­chimbată în timpul che­no­zei. Chiar actul personal al lui Dum­nezeu de coborâre din iubire este şi el un act de putere. Dar un act de putere adaptat măsurilor firii omeneşti, ca să poa­tă fi asumată de Fiul lui Dumnezeu.

De fapt, atât pătimirea sl­ă­bi­­ciunilor omeneşti, neumbrită de păcat, cât şi înzestrarea firii o­meneşti cu putere dumne­ze­ias­că pentru biruirea lor sunt ma­nifestarea aceleiaşi iubiri dum­nezeieşti coborâte la nive­lul firii omeneşti. Iar iubirea e pu­tere, e cea mai autentică pu­te­re. Ea îşi manifestă cu atât mai mult puterea ei cu cât Cel ce o are Se coboară mai jos fără să Se schimbe. Căci iubirea a­de­vărată şi puternică nu se al­te­rează coborându-se.

Aparenţa aceasta de cobo­râ­re a puterii prin iubire ascunde pre­zenţa puterii Lui pentru o ju­decată lumească inferioară. A­ceasta socoteşte că e o contra­zi­cere între putere aşa cum o în­ţelege ea şi smerenie. Dar oa­me­nii duhovniceşti simt, în sme­renia neumbrită, ade­vă­ra­ta iubire.

(Preot profesor Dumitru Stă­niloae, Teologia Dog­ma­ti­că Or­to­d­oxă, vol. II, pp. 66-75: „Chenoza Fiului lui Dum­nezeu prin Întrupare şi Cruce şi îndumnezeirea fi­rii Sale omeneşti”,Editura In­sti­tutului Biblic şi de Mi­si­une Or­to­doxă, Bucureşti, 2010. Titlul arti­colului şi sublinierile din text aparţin redacţiei)

Note:

1 Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1324 C.

2 Apologia celor 12 capitole că­tre episcopii orientali, P.G. 76, col. 29 urm. Răs­puns la combaterea anat. 12 de către Andrei al Samo­sa­tei şi Teodorei (la anat. 11).

3 Contra Nestor. Et Eu­tych., P.G. 86, 1, col. 1285 B.

4 Răsp. la combat. anat. 12.

5 Răsp. la combat. anat. 11.

6 Epist. 16, P.G. 91, col. 577.

7 Contra Nestor. Et Eutych., P.G. 86, col. 1321 D.

8 Cuvântarea catehetică cea ma­re, P.G. 45, col. 65 B.

9 Sf. Maxim Mărturisitorul, Epist. II, către Ioan Cubic., P.G. 91, 297.

10 Epist. 19, către Pyrrhus, P.G. 91, col. 592 D.