„Social media“ şi gândirea abreviată

Până nu de mult, instituţia dialogului avea câteva forme: discuţia faţă în faţă, schimbul epistolar, comunicarea intermediată de mesageri sau de ambasadori, cărţi sau tratate a căror funcţie era aceea de a răspunde critic altor cărţi sau tratate, articole polemice, cursuri. Toate păreau a funcţiona foarte bine, spaţiul cultural având de câştigat în urma acestei practici. De la dialogurile platoniciene (secolul IV î.Hr.) al căror principal protagonist era neîncetata interogaţie socratică, trecând prin tratatele de teologie şi epistolele, alimentate apologetic, ale unor Părinţi ai Bisericii precum Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Vasile cel Mare (secolul IV d.Hr.), până la corespondenţa de secol XVIII dintre Gottfried Wilhelm Leibniz şi Samuel Clarke, un număr impresionant de teze fundamentale ale culturii europene a fost determinat prin intermediul dialogului bine nutrit. Întâlnirea cu celălalt a prilejuit, adesea, şlefuirea propriului gând, cizelarea propriilor teze, verificarea noilor opinii. Aş putea împinge mai departe argumentul susţinând că, în linii mari, cultura europeană are un profil reactiv - născându-se, de cele mai multe ori, din ciocnirea unor paradigme concurente sau din polemici aşezate fertil sub semnul continuităţii interogaţiei.

În zilele noastre inovaţiile tehnice au făcut posibilă apariţia computerului şi, prin aceasta, a internetului. Nu a durat mult până când utilizatorii acestora au găsit o nouă modalitate de a comunica: prin intermediul căsuţei poştale electronice (e-mail), a chat-ului, a blog-urilor sau a reţelelor de socializare (Hi5, Facebook, MySpace, NetLog). Conceptul prin care a fost determinat tot ceea ce se întâmplă prin intermediul acestor reţele este cel de "social media". Apariţia lor a prilejuit nu doar apariţia unor mijloace suplimentare de interacţiune socială, ci a încurajat schimbul de opinii, comunicarea eficientă sau reacţia promptă faţă de anumite evenimente relevante pentru comunitatea celor care activează în interiorul acestora. Însă, pe lângă aceste beneficii incontestabile, fenomenul pare a provoca şi reacţii adverse gândirii. Cu alte cuvinte, a fost afectat exact ceea ce acest fenomen părea a încuraja: nevoia de a comunica şi gândul dus până la capăt. Evident, pe marginea acestei ambivalenţe a noilor reţele de socializare s-a scris enorm, au fost redactate teze de doctorat şi au fost iniţiate ample dezbateri în rândul specialiştilor în comunicare. O parte dintre acestea deplâng atrofierea abilităţii de a duce un gând până la capăt sau de a relaţiona consistent cu o persoană în momentul întâlnirii faţă către faţă cu aceasta. În această privinţă, nu pot să nu îmi amintesc de prieteni a căror prodigioasă deprindere de a dialoga a fost mineralizată de o experienţă cotidiană dominată de practica gândului abreviat şi segmentat de nerăbdarea unor interlocutori înstrăinaţi, la rândul lor, de exerciţiul unei fraze duse până la capăt. De asemenea, nu aş vrea nici să las impresia că timpurile noastre exclud un astfel de dialog. Dimpotrivă, sunt suficiente exemple care infirmă acest fenomen. De exemplu, dialogul epistolar dintre Catherine Clement şi Julia Kristeva a făcut posibilă apariţia unei preţioase reflecţii asupra relaţiei dintre "femeie" şi "sacru". Există, de asemenea, reţele de socializare create de grupuri de discuţii dedicate unor chestiuni de specialitate. Prin intermediul acestora, persoanele situate în acelaşi domeniu de studiu interacţionează amplu şi dezinvolt. Cu alte cuvinte, practica dialogului matur nu a dispărut. A fost, însă, marginalizat. Şi cred că una dintre cauzele acestui fenomen este răspândirea acută a practicii de a discuta pe scurt şi pentru a impresiona. Acest tip de discuţie pare a fi pus sub semnul unei nemărturisite autoreferenţialităţi. Ca şi cum cei care comunică nu o fac pentru a pune în chestiune, ci pentru a se expune. Dacă ne-am imagina o antichitate greacă afectată de acelaşi fenomen, am putea presupune că Platon nu ar fi conceput 35 de dialoguri animate de continuitatea interogaţiei, optând, probabil, pentru câteva replici ale unor protagonişti care nu prea au multe de spus în afară de faptul că ar vrea să îşi zică ceva.