Şoimul şi porumbelul

Se spune că a fost odată un rege foarte drept. Umbla vorba că era omul cel mai drept de pe pământ. Într-o zi, un porumbel a venit în zbor şi s-a aşezat pe genunchii lui, cerându-i să-l ocrotească. Regele s-a învoit. Dar după o clipă, un şoim s-a aşezat pe creanga unui copac din apropiere şi i-a spus regelui: „Porumbelul este al meu. L-am urmărit până aici. Dă-mi-l“. „Nu ţi-l dau, a răspuns regele. Nu se cuvine să dai o făptură înspăimântată duşmanului ei.“ „Care duşman? Nu cunoşti rânduiala lucrurilor? Toţi drepţii acestui pământ spun că numai tu eşti vrednic să fii socotit drept. De ce nu te supui dreptăţii?“

 

„Care dreptate?“ a întrebat regele, mângâind porumbelul ce tremura de frică pe genunchii lui.

 

„Porumbelul trebuie să-mi astâmpere foamea ,a grăit şoimul cu hotărâre. Trebuie să mi-l dai.“

 

„Mi-a încredinţat viaţa. Priveşte-l cum tremură. Nu-l pot părăsi.“

 

„Toate câte se află pe pământ trăiesc fiindcă se hrănesc. Nu se poate viaţă fără hrană. Îţi spun: de când e lumea, prin rânduiala neclintită a lucrurilor, porumbelul a fost sortit să-mi fie hrană. De la începutul lumii trăiesc datorită acestui porumbel. Dă-mi-l.“

 

Regele, care asculta tot ceea ce spunea pasărea de pradă, i-a zis răspicat: „Nu. Cuvântul meu este mai tare decât rânduiala de care îmi vorbeşti.“

 

Şoimul şi-a îndulcit atunci tonul şi a spus: „Dacă mă lipsesc de hrană, voi muri. Odată cu mine vor pieri şi puii mei, în timp ce porumbelul este singur. O mulţime de vieţi vor pieri ca să trăiască una singură. Ţi se pare că asta e dreptate?“

 

Regele nu se lăsa: „Cum poţi socoti oare dreaptă părăsirea unei fiinţe vii care are nevoie de ajutor? Găseşte altceva de mâncare. Un taur, un mistreţ, un urs“. „Şoimii nu mănâncă mistreţi. Şoimii mănâncă porumbei. Asta e legea.“

 

„Îţi dau tot ce vrei! a strigat regele, absolut ce vrei, dar porumbelul nu.“ Şoimul a tăcut o clipă, după care a rostit: „Nu primesc decât un singur lucru. Dacă ţii atât de mult la porumbel, taie o bucată de carne din coapsa ta dreaptă care să cântărească cât porumbelul. Dă-mi-o şi eu sunt mulţumit“.

 

S-au adus un cuţit şi un cântar. A fost pus într-un talger al balanţei porumbelul, iar în altul o bucată de carne din coapsa regelui. Cântarul a rămas aplecat în partea păsării. S-a mai tăiat o bucată din piciorul regelui, dar nici aşa balanţa nu a ajuns la echilibru. Încăpăţânat, stăpânul a mai cerut să-i fie luată o bucată din coapsă, dar cântarul a rămas neclintit. Neliniştit, s-a aşezat cu tot trupul în talgerul balanţei.

 

Degeaba, trupul porumbelului era mai greu decât al regelui.

 

Atunci şoimul şi porumbelul, preschimbându-se în doi îngeri, i-au spus: „Am venit aici să te încercăm în virtutea ta. Cu adevărat eşti omul cel mai drept de pe pământ, fiindcă îi aperi pe cei nevinovaţi aflaţi în primejdie, punându-ţi chezaşă viaţa ta“. (Augustin Păunoiu)