Soluţii duhovniceşti la probleme materiale

Într-o lume care poartă amprenta harului lui Dumnezeu, orice deviere şi fugă spre surogate materiale nu au cum să fie absolute. De asemenea, orice cădere nu este un pas final: creaţia este chemată către înduhovnicire.

Oricât de catastrofale ar părea unele realităţi din jurul nostru, oricât de ample ar putea fi catalogate interminabilele situaţii de criză, oricât de dure ni s-ar părea revoltele firii înconjurătoare, harul lui Dumnezeu nu se va înstrăina de creaţie: mereu, chiar şi în situaţiile cele mai de neînţeles (mă refer la catastrofa din Japonia), rămâne licărirea lucrării lui Dumnezeu care poate valoriza şi cele mai dureroase realităţi. Răspunsuri teologice la dilemele contemporane În aceeaşi lume de care aminteam mai sus, tot mai asaltată atât de dilemele confortului, cât şi de cele ale disconfortului material, viziunea teologică asupra realităţii (în care creştinul se străduieşte să dea mărturie despre concretul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om), trebuie să fie una realistă. Fie că această viziune este o atitudine imprimată de încercările de a dezvălui sensul plin de veşnicie al creaţiei, fie că este în acelaşi timp o implicare în mersul sinuos al lumii, răspunsul teologic nu se va putea dispensa niciodată de una din caracteristicile sale fundamentale: întemeierea pe experienţă. Întemeierea pe experienţa harului lui Dumnezeu, prezentă masiv în mărturiile mai vechilor sau mai noilor trăitori în Duh, dezvăluie soluţii nebănuite, neaşteptate, pentru dilemele de care aminteam mai sus. Într-una din omiliile sale, în momentul în care pacea dispăruse cu desăvârşire din mijlocul păstoriţilor săi, Sfântul Grigorie Palama le spune acestora: "Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Recunoaşteţi înrudirea dintre voi nu numai după suflet, ci şi după trup, ca existând la voi din strămoşi. Aduceţi-vă aminte de zilele acelea de mai înainte, ale păcii, cât de bine v-aţi folosit de ea, iar acum v-aţi lipsit de toate. Nu vă gândiţi la rău, să nu vreţi să răsplătiţi răul cu rău, ci biruiţi răul cu binele, îmbrăţişând dragostea unora pentru alţii, care dragoste să o dobândiţi de la Dumnezeu şi să arătaţi şi spre Acesta dragoste; căci nu este cu putinţă să aibă dragoste către Dumnezeu şi să primească Harul şi ocrotirea Lui aceia care nu iubesc pe proprii lor fraţi". Un răspuns pe care cu greu l-ar da un om lumesc... Dilemelor materiale, omul duhovnicesc le opune viziunea teologică şi propune ca soluţie, neaşteptată pentru mulţi dintre noi, recursul la o atitudine inspirată din cuvântul lui Dumnezeu. Această atitudine nu este una necesar descriptibilă şi aplicabilă în mod general. Dumnezeu şi, prin lucrarea Lui, omul duhovnicesc propun soluţii care răstoarnă orice logică şi aşteptare omenească. Să zidim biserica sufletului nostru Mă întreb ce răspunsuri ar trebui să căutăm la Dumnezeu şi la oamenii duhovniceşti pentru unele situaţii tot mai des întâlnite în Occident: există cazuri în care bisericile sunt transformate, în prisma aceloraşi dileme materiale, în lăcaşuri de promovare a unor valori enorm de mult îndepărtate de ceea ce ar trebui să fie scopul lor iniţial: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mai concret: la bordul avioanelor unei renumite companii aeriene, în magazinul lunar distribuit gratuit pasagerilor, întâlnim o pagină de publicitate în care suntem invitaţi să ne petrecem nopţile dintre două avioane într-unul din cele mai moderne hoteluri din Europa. Nimic neobişnuit până aici. Surpriza apare însă la finalul articolului, unde se precizează faptul că clienţii vor fi cazaţi în luxoasele camere reamenajate în spaţiul în care altădată erau chiliile monahilor, iar masa poate fi servită sub frumoasele arcade gotice care tot altădată străjuiau un fost altar. Se precizează, de asemenea, că tarifele diferă: cu cât se doreşte ca masa să fie servită mai aproape de fostul altar, sau chiar în interiorul acestuia, cu atât preţurile sunt mai ridicate. Există însă şi posibilitatea alegerii unui loc în nava centrală a bisericii-hotel. Nu am căderea de a critica moralist situaţii precum cea de mai sus. Soluţia la incapacitatea de răspuns în faţa unor astfel de situaţii poate fi rezolvată, chiar şi parţial, prin asumarea poziţiei de mărturisire într-o lume care pe alocuri pierde sensul eshatologic al evoluţiilor de orice fel. Cert e că, pe alocuri, omul preferă prea mult comoditatea: această comoditate are nevoie şi de un ambalaj adecvat, şi de aceea uneori dorinţele de acest gen se concretizează până şi sub forma unor evoluţii mai puţin obişnuite: biserici transformate în hotel. E şi voia lui Dumnezeu în împlinirea acestor schimbări de funcţionalitate: ele sunt, poate, un îndemn la smerenie şi repoziţionare. Mă întreb însă: nu cumva omul modern, noi toţi de fapt, transformă ceva cu mult mai profund - bisericile sufletelor noastre, în lăcaşuri de odihnă desacralizată, pline de dilemele veacului acestuia? Poate ar trebui să luăm din nou în calcul că dilemele confortului şi disconfortului nu ne oferă nimic mai mult decât un univers limitat, lipsit de perspectiva unei reale împreună-lucrări cu harul lui Dumnezeu. Şi, în contextul acestei limitări, transformarea unei biserici în hotel să nu ni se mai pară o grozăvie. Sfinţenia - singura cale de regăsire a libertăţii Tăria sfântului nu are nimic de-a face cu moliciunea şi goana neîncetată după inovare hedonistă a multora dintre noi (ele însele paradoxale şi aparent incompatibile). Spune Sfântul Grigorie: "Minunat, cu adevărat, este Dumnezeu întru sfinţii Săi. Căci atunci când ne amintim de luptele cele mai presus de fire ale mucenicilor: cum întru slăbiciunea trupului lor au ruşinat pe cel puternic întru răutate; cât de lipsiţi de durere s-au arătat aceştia atunci când şi-au dat trupurile focului, săbiei şi instrumentelor de tortură şi aducătoare de moarte de tot felul, înfruntându-le cu răbdare; când li s-au tăiat trupurile, li s-au smuls mădularele din încheieturi şi li s-au zdrobit oasele şi, cu toate acestea, ei şi-au păstrat, în tot timpul, mărturisirea credinţei în Hristos neîmpuţinată, neatinsă şi nestrămutată, abia atunci înţelegem de ce li s-a dăruit lor înţelepciunea cu neputinţă de tăgăduit a Duhului şi puterea de a face minuni. De asemenea, când ţinem socoteală de răbdarea cuvioşilor, cum adică aceştia au îndurat de bunăvoie, întocmai ca nişte fiinţe fără de trupuri: foamea îndelungată, vegherile nesfârşite şi alte multe feluri de suferinţe ale trupului şi cum s-au împotrivit, până la sfârşit, patimilor celor urâte, diferitelor feluri de păcate, războiului celui nevăzut care se dă în noi înşine şi puterilor, şi stăpânirilor duhurilor răutăţii, topindu-şi încetul cu încetul trupul propriu şi făcând să dispară cu totul omul cel din afară, în timp ce-şi reînnoiau şi îşi îndumnezeiau pe omul cel dinlăuntru, înţelegem deopotrivă de ce li s-au dăruit şi lor harismele vindecărilor şi lucrarea minunilor". Într-o lume tot mai asaltată de dilemele confortului sau disconfortului material, răspunsul trebuie să vină de la oamenii îmbunătăţiţi. Atât timp cât vom avea părinţi sau mireni care vor da mărturia experienţei harului lui Dumnezeu, putem fi siguri că puţine vor fi bisericile transformate în hoteluri. Şi am convingerea foarte adâncă că Dumnezeu va îngădui încă mulţi nevoitori şi trăitori în Duh. Chiar dacă uneori vor mai apărea şi biserici-hotel...