„Spiritul de aşezare“ este foarte puternic la români

▲ „Există în noi un fond tradiţional puternic, suntem tradiţionalişti din punct de vedere spiritual pentru că, în vânzoleala istoriei în care am trăit în acest spaţiu de trecere, românii au stat locului, au vrut să rămână şi au reuşit“ ▲ „Ortodoxia este rădăcina spiritualităţii noastre. Suntem creştini răsăriteni şi, cum ne spun filosofii din anii ’30, metafizica noastră se bazează pe ideea de înţelegere, iar morala noastră pe ideea de milă (ca o formă specială a toleranţei)“ ▲ „Identitatea începe cu limba română şi se încheie cu arta şi modul nostru de a fi. Pe acestea nu trebuie să le pierdem în procesul sincronizării căci, dacă le pierdem, devenim o populaţie oarecare, fără cârmă şi fără istorie“ ▲ Interviu cu dl academician Eugen Simion, critic literar, profesor universitar, fost preşedinte al Academiei Române ▲

Domnule academician, cum vedeţi această deplasare în regim de accelerat a României spre viziunea Occidentului? Vorbiţi din perspectiva personalităţii dvs multiple - academician, profesor şi scriitor. „Descoperirea Occidentului“ reprezintă pentru românii răspândiţi în spaţiul carpato-dunărean un fenomen esenţial pentru destinul lor. Un proces, de altfel, care a început de două secole în societatea românească. Românii şi-au descoperit, atunci, rădăcinile latine şi, odată cu ele, valorile lor morale şi spirituale sau, mai exact, au descoperit o familie morală şi spirituală europeană din care fac şi ei parte. Ea se întinde, geografic, de la Atlantic la Gurile Dunării şi Arcul Carpatic... Spaţiul romanităţii orientale „lucrat“ de o istorie complicată, adesea tragică... Secolul al XVIII-lea este important pentru că, atunci, prelaţii din Transilvania („Şcoala ardeleană“) au stabilit o relaţie de tip ecleziastic cu Roma şi, prin scrierile lor, au cultivat conştiinţa naţională. La începutul secolului al XIX-lea, civilizaţia românească a intrat într-o fază accelerată de occidentalizare. E. Lovinescu a reconstituit acest proces în: „Istoria civilizaţiei române moderne“ (I-III, 1924-1926). O carte fundamentală pentru înţelegerea acestui fenomen, deşi i se pot aduce unele obiecţii. Pe una dintre ele o împărtăşesc şi eu: n-a pus suficient în valoare ceea ce Rădulescu-Motru numea „tradiţionalismul spiritual“ românesc. Adept al sincronismului, criticul crede că bezna răsăriteană (aşa-i spune el, dacă îmi amintesc bine) n-a lăsat nici o urmă în cultura românească. O urmă rodnică, pozitivă, se înţelege. Este evident că se înşală... Are dreptate însă când vorbeşte de rolul stimulator al „formelor fără fond“ împotriva convingerilor lui Maiorescu şi, în genere, al junimiştilor. Legea imitaţiei - împrumutată de la G. Tarde şi Gustave le Bon - a mişcat ceva în lumea românească plină, cu adevărat, de inerţii. Ea a adus spiritul Occidentului în spaţiul locuit de aceşti latini care au stat timp de aproape două milenii cu ochii la pândă. Un proces fragmentat, dramatic. El ne-a împiedicat să construim în tihnă, esenţial şi durabil. Am construit, vorbă cunoscută, repede, de azi pe mâine, din fuga cailor... Revenind la ceea ce se petrece azi: asistăm la o invazie de „forme“, am intrat cam nepregătiţi în taifunul globalizării, împrumutăm aproape totul: de la ardei şi mere la calculatoare, de la structurile economice la moravurile (deloc sublime) ale unui capitalism care se dovedeşte că nu-i deloc un sistem perfect. Vezi criza în care a intrat. Rămân, în ceea ce mă priveşte, de partea sincronismului lovinescian, cu o nuanţă: să întărim filtrul „diferenţierii“, să apărăm valorile noastre spirituale, să nu distrugem orbeşte totul, să întărim spiritul critic şi, să respingem, cât putem, maladiile economiei de pradă. Mijloacele media ar putea juca un rol esenţial în buna funcţionare a acestui proces. Spun şi eu o vorbă pe care o auziţi zilnic, dar care nu prea are o urmare practică pozitivă: nu trebuie să ne pierdem identitatea în noile construcţii politice europene şi, în genere, universale, în care am intrat. Identitatea începe cu limba română şi se încheie cu arta şi modul nostru de a fi. Pe acestea nu trebuie să le pierdem în procesul sincronizării căci, dacă le pierdem, devenim o populaţie oarecare, fără cârmă şi fără istorie. Există o experienţă a Răsăritului european ce nu trebuie să se risipească Se mai pune problema să ne „sincronizăm“ cu „formele“ occidentale în termenii ştiuţi? Faceţi o scurtă istorie a conceptului cultural de sincronism şi o actualizare a acestui concept... Sincronizarea însemnă azi globalizare, vrem nu vrem. Proces, încă o dată, inevitabil, proces cu două efecte: unul pozitiv (ne racordăm la spiritul veacului, intrăm în circuitul economic mondial, modernizăm structurile societăţii, circulăm liber în lume, adoptăm legislaţia europeană într-un cuvânt: ne civilizăm), altul negativ (migraţia „creierilor“ tinere şi, în genere, migraţia forţei de muncă, marginalizarea valorilor spirituale tradiţionale, explozia prostului gust, dictatura mediatică, cultura inculturii şi diminuarea sentimentului naţional etc). Ce-i de făcut? De făcut este ceea ce spuneam mai înainte: sincronizarea inteligentă, lucidă, folositoare cu „formele“ avansate, respingerea imitaţiei servile, perfecţionarea filtrului diferenţei, încurajarea iniţiativei naţionale în domeniile industriei, renaşterea agriculturii româneşti care este aproape în comă, investiţia masivă în cercetare... Cum se pune problema disputei Orient-Occident pentru noi, românii de astăzi? Dialogul Orient-Occident a început, cum ziceam, demult şi nu se va încheia curând. Mai întâi: care Orient, de ce Occident e vorba? Orientul şi Occidentul european sau, în genere, Orientul şi Occidentul de care vorbeşte Eliade? Dacă avem în vedere pe cele din urmă, atunci nu sunt în măsură să răspund, pentru că dialogul dintre cele două lumi se pierde în istorie şi va ţine, probabil, până la sfârşitul istoriei, fiind vorba de religii, civilizaţii şi culturi diferite. Se confruntă azi cele trei mari religii monoteiste (creştinismul, cultul mozaic şi islamismul), cu civilizaţiile şi culturile aferente. Aferente înseamnă, în acest caz, culturile naţionale care prezintă mari diferenţe în interiorul aceleiaşi religii. Raţional ar fi ca dialogul Orient-Occident, în această accepţie, să se bizuie pe ideea de toleranţă şi cooperare, pe respectul alterităţii şi armonizarea culturilor naţionale. Dar, vedeţi şi dvs, se întâmplă altfel. Şi ceea ce se întâmplă este foarte primejdios... Pare că de curând a început războiul de o mie de ani al umanităţii... Revin la Orientul şi Occidentul european. Aici lucrurile par mai simple. Dar nu sunt nici aici aşa de simple. Iau cazul literaturii. În primii ani după 1990 credeam că Estul (Orientul european), având o experienţă mai dramatică, îşi va impune modelele şi valorile. N-a fost aşa. Au năvălit peste noi filmele porno, operele kitsch, cultura inculturii de care vorbeam mai înainte, a apărut un nou tip de ciocoism (snobism, dispreţ pentru valorile naţionale, „romgleza“, ideea că banul este esenţial, discreditul valorilor intelectuale, marginalizarea elitelor şi apariţia unui scârbos şi provincial „elitism“ care nu-i, în fapt, decât mahalaua intelighenţei etc.) şi au revenit în forţă vechile maladii ale politicianismului. Au apărut şi noi modele politice. Analistul politic polonez Adam Mischnik zice că la modă în Orientul şi Occidentul european este azi „putinismul“. Un fel de nouă dictatură bazată pe dictatura mediatică şi, bineînţeles, bazată pe puterea banilor. O dictatură, zice vechiul consilier al „Solidarităţii“, în care nu violenţa fizică este esenţială, ci violenţa morală bazată pe manipulare mediatică. Sper ca Adam Mischnik să fie un profet mincinos, deşi sunt câteva semne care ne sugerează că previziunile lui sunt corecte... Ce putem să facem noi, oamenii de cultură (oamenii de ştiinţă, de litere şi de artă), în faţa acestor noi provocări? Nimic altceva decât ceea ce spunea cu 130 de ani în urmă Maiorescu: „să fim naţionali cu faţa spre universalitate“. Există, vreau să spun, o experienţă a răsăritului european ce nu trebuie să se risipească în discursul politic de azi. Mă refer la experienţa metafizicii răsăritene, la morala noastră şi la arta noastră. Dacă nu vom şti să le cultivăm (apărăm) în chip inteligent şi rodnic, riscăm să dispărem ca naţiune culturală. Şi ce este o naţiune fără cultură? Suntem tradiţionalişti din punct de vedere spiritual Ne vom putea întreţine „idealurile“? Cum şi care sunt dificultăţile? Mă refer la distincţia cunoscută, care spune că Orientul se remarcă prin trăirea în valori ideale? Ecuaţia românească în spaţiul cultural nord dunărean prezintă următoarele elemente: a) tradiţiile dacotracice (miturile protolatine de care vorbeşte Blaga) câte sunt; b) tradiţia latină (limba şi conştiinţa că „noi de la Râm ne tragem“) c) tradiţia culturii bizantine (religie, artă) în fine d) propria experienţă (spaţiu romanic oriental peste care au trecut şi uneori au rămas şi au fost asimilate şi alte culturii). Românii, atâta vreme „uitaţi“ de Occident în acest spaţiu - punte între Orient şi Occident n-au stat chiar degeaba: şi-au creat propria cultură (în sens larg): adică un mod de a se situa în lume, un număr de mituri şi un mod de civilizaţie. Ce particularizează cultura noastră în acest spaţiu de întâlniri culturale? O temă care trece de la o generaţie la alta. N-o pot dezvolta aici. Să spun doar că, până la începutul secolului al XIX-lea, ritmurile culturii noastre au fost încete, apoi a intrat în spiritul românesc o mare nelinişte, o voinţă aprigă de a reface handicapurile istoriei. În fine, un duh „Kairotic“ ne-a cuprins pe toţi. Ne liniştim după o vreme şi, apoi, o luăm de la capăt. Există în noi un fond tradiţional puternic, suntem tradiţionalişti din punct de vedere spiritual pentru că, în vânzoleala istoriei în care am trăit în acest spaţiu de trecere, românii au stat locului, au vrut să rămână şi au reuşit. „Spiritul de aşezare“ este foarte puternic. Românii sunt, în esenţă, spirite stabilizatoare. Uitaţi-vă la călătorii noştri din secolul al XIX-lea (secolul în care cărturarii români se urnesc de acasă şi încep să umble prin „Evropa“: călătoresc, se uimesc de ceea ce văd, se bocesc de ceea ce au lăsat în urmă, descoperă minunile civilizaţiei occidentale, se mai minunează o dată, de două ori, apoi se întorc bucuroşi acasă şi se apucă să-şi scrie memoriile. Aşa face logofătul Dinicu Golescu. Alecsandri, dintr-o generaţie mai tânără, şcolită deja în spiritul culturii occidentale (franţuzeşti), călătoreşte mai mult, este ambasadorul lui Cuza pe lângă Napoleon al III-lea, nu-i un spirit „ruginit“ (cum se zice în epocă), vrea progresul, dar fără grabă, fără stricarea tradiţiilor bune. Maiorescu este mai decis în privinţa reformelor, dar şi el se teme, în fond, de invazia formelor fără fond. Este un conservator progresist. Chiar el se defineşte în acest chip... Ei, bine, aceşti conservatori progresişti (Eminescu este exemplul cel mai elocvent!) au creat modernitatea spirituală românească pentru că au silit-o „să se aşeze“, să accepte diferenţa, să se armonizeze cu ceea ce deja există. „Ortodoxia este rădăcina spiritualităţii noastre“ Ce reprezintă Ortodoxia în această formulă culturală? Mă întrebaţi ce reprezintă Ortodoxia în această formulă culturală?!... Este rădăcina spiritualităţii noastre. Suntem creştini răsăriteni şi, cum ne spun filosofii din anii â30, metafizica noastră se bazează pe ideea de înţelegere, iar morala noastră pe ideea de milă (ca o formă specială a toleranţei). A avea milă de altul sau a avea milă pentru ceva înseamnă mai mult decât a accepta că altul există (sentimentul alterităţii): înseamnă a-ţi asuma cauza lui, a-i lua parte, a da ceva de la tine, a te solidariza şi chiar mai mult decât atât: mi-e milă de tine înseamnă că iau asupra mea o parte din suferinţa ce te copleşeşte. Acest sentiment este foarte puternic şi foarte complex în poezia românească de început. Conachi şi Văcăreştii cer „milostivire“ în dragoste, cu alte vorbe: asociază iubirea cu mila, îndurarea... Sigur că la aceşti barzi anacreontici este şi o prefăcătorie la mijloc, dar dincolo de această artă a seducţiei, este ideea că un sentiment fundamental ca iubirea nu se poate împlini fără milă. Nietzsche, spirit occidental prin excelenţă, respinge categoric mila ca fiind un sentiment moale, umilitor pentru spirit. Pe scurt: răsăritul ortodox ne-a marcat spiritul. Încă o dată: E. Lovinescu şi, în genere, „internaţionaliştii“ n-ar trebui să ignore această dimensiune a spiritului românesc. N-am dat, e drept, prea mulţi sfinţi şi n-am putea spune că starea de sfinţenie este o vocaţie comună pentru români. Dar a existat şi există însă, chiar şi în vremurile tulburi ale postmodernismului, o viaţă spirituală în comunitatea românească şi chiar printre intelectuali se manifestă din când în când vocaţia unei vieţi religioase. În timpul totalitarismului comunist, a existat o întreagă mişcare subterană de tip religios (grupul „Rugul aprins“) din care au făcut parte (şi au pătimit apoi pentru adeziunea lor) şi câţiva intelectuali de marcă: Vasile Voiculescu, Sandu Tudor etc. Este, apoi, cazul lui Nicolae Steinhardt, prea cunoscut pentru a-l mai prezenta. Doar atât: un eseist cu bună cultură franceză, născut şi crescut în altă religie (religia mozaică), intră în temniţă pentru că nu vrea să devină complicele poliţiei politice în procesul intentat unor intelectuali (Noica, Voiculescu, Dinu Pillat) şi, în celulă, se converteşte la Ortodoxie şi, când iese din detenţie, se călugăreşte... Vocaţia lui religioasă mi se pare autentică, iar morala din spatele ei merită admiraţia şi recunoştinţa celor care ştiu să citească şi să judece drept... Jurnalul fericirii (un jurnal, totuşi, de detenţie, iar detenţia nu este locul ideal al fericirii!) nu este atât cartea unei convertiri spirituale, cum sunt atâtea în lume, cât jurnalul unei experienţe existenţiale: trecerea unui spirit religios prin infernul puşcăriei comuniste. Sau, mai exact, modul în care un spirit care aspiră la „dreapta credincioşenie“ străbate universul concentraţional: demn, cu umilinţă creştină, fără uri abisale, „învrednicit“ pentru că Iisus îl vizitează noaptea în celulă, „bun“ pentru că bunătatea este calitatea dominantă a omului inteligent. Bunătatea ţine lumea şi tot ea mişcă astrele şi alte stele ale existenţei noastre. Vreau să spun că românii cârtitori, românii „neserioşi“, românii care se plictisesc repede şi din această pricină rareori termină ceea ce încep, în fine, românii despre care se spune mereu că au un spirit tranzacţional şi de aceea schimbă mâine ceea ce au decis azi, ei, bine, românii lui I. L. Caragiale fac uneori dovada că sunt, totuşi, naturi religioase şi că din când în când stau de vorbă cu Dumnezeu... ▲ Cu excepţia Academiei şi a Bisericii, „instituţiile culturii“ nu prea funcţionează Ce s-a întâmplat benefic în cultura română după căderea comunismului? Benefic, extraordinar, este spiritul de libertate. Creatorul de azi nu se mai teme de nimic. Nu mai există cenzură, nu mai este „comanda socială“, ideologii nu mai stau la pândă, metoda unică de creaţie (realismul socialist) a murit demult... Dar, ca să nu fie fericirea deplină, cărţile noastre nu se vând şi, în chip fatal, numărul cititorilor a scăzut considerabil. Mai mult: cultura, în genere, a devenit o „câtime“ neglijată şi neglijabilă. Economia de piaţă tinde să ne înghită... Ce-i de făcut? Nimic altceva decât să nu lăsăm ca acest sacrificiu să fie săvârşit... Literatura, cel puţin, are de recuperat ceva? Întârzieri sau desincronizări? Problemele create de comunism au fost identificate şi analizate, cele referitoare la literatură sau, mai larg, la cultură? Literatura are multe de recuperat şi are multe, foarte multe lucruri de sincronizat cu mişcarea de idei a timpuriei „Revizuiri“ a valorilor este un proces normal. Dar, în nebunia care ne-a cuprins pe toţi după 1990, literatura are multe de apărat. În primul rând trebuie apărat principiul autonomiei esteticului. Fără el, „revizuirile“ noastre nu reprezintă nimic esenţial. Ne pierdem în zeflemea şi într-o impură trăncăneală... N-am citit toate istoriile literaturii apărute în ultimii ani. Când le voi citi, voi putea vorbi în chip, sper, obiectiv despre ele. Acelea pe care le-am consultat mi s-au părut pure improvizaţii. Ce s-a întâmplat bun sau rău în literatură, după anii â90? Actualmente, e o perioadă bună pentru viaţa literară? Ce schimbări remarcaţi în viaţa literară românească din ultimii ani? Am spus deja ce se întâmplă în viaţa literară din ultimii ani. S-au schimbat generaţiile, s-au schimbat într-o oarecare măsură mentalităţile, au debutat câţiva scriitori şi critici talentaţi, dar nu ştiu de ce capodoperele întârzie să apară: Gusturile cititorilor s-au schimbat după 1989? Nu ştiu dacă gustul cititorilor s-a schimbat, dar, în mod evident, s-au schimbat opţiunile sale. Cititorul care stătea două ceasuri în fiecare seară cu o carte de poeme în mână deschide acum la ora 18 televizorul şi îl ascultă pe domnul Becali... Un om de televiziune, Bernard Pivot, zicea că cine stă zilnic două ceasuri în faţa televizorului este pierdut pentru cultură. Am impresia că are dreptate... Sper însă că nu până la sfârşitul istoriei... De ce nu apar romane care să prindă tensiunea epocii sau cea a comunismului? Mă întreb şi eu. Dar nu sunt disperat. Oricând poate apărea un mare romancier care să iasă din fundătura în care l-a abandonat proza autoreferenţială în varianta dâmboviţeană sau noul roman politic. Două aiureli de care, observ, nu mai scăpăm... Cum poate fi valorificată „memoria“ comunismului? În sociologia culturii, în beletristică? Ce s-a făcut? Memoria comunismului mă preocupă mai puţin. Experienţa omului în comunism, da, este o temă esenţială. Condiţia este ca scriitorul să înţeleagă tragicul acestei perioade şi să nu ia numele omului în deşert. Ce se întâmplă în plan instituţional la nivelul culturii? Lucrează, au bani, „produc“? „Instituţiile culturii“, cu excepţia Academiei Române şi a Bisericii, nu prea funcţionează. Dacă vă referiţi la Ministerul Culturii, el nu funcţionează deloc. A devenit, din nefericire, o instituţie politică. Atât! Problemele cunoscute, cele referitoare la întârzierea, în raport cu Occidentul, la nivel cultural, au ţinut sau mai ţin de activitatea Academiei Române? Cum caracterizaţi istoria ei recentă, cea de după anii â40? Am fost şi sunt încă prea implicat în viaţa Academiei Române ca să vă pot da un răspuns obiectiv. Ce pot spune este că Academia Română şi-a asumat câteva mari proiecte (dicţionarele, tratatele, ediţiile ştiinţifice etc.) pe care încearcă să le ducă la capăt. Pe tăcute şi cu bani puţini. Doar în cazul manuscriselor lui Eminescu am găsit înţelegere din partea Parlamentului României. La 16 iunie 2009 sper să vă pot anunţa că proiectul de facsimilare a celor 14.000 pagini lăsate de Eminescu a fost încheiat. Doamne ajută!