Spitalul, o şcoală a credinţei, sănătăţii şi speranţei

Fiecare dintre noi a păşit măcar o dată în viaţă pe holurile unui spital, vizitând pe cineva, sau internaţi fiind am suferit, am nădăjduit şi am făgăduit. Este o altă lume în spital. Neputinţe, lacrimi, trupuri gârbovite de boală, de vreme sau de vremuri.

Şi totuşi spitalul este o realitate din ce în ce mai prezentă în viaţa noastră. Boli incurabile, multe afecţiuni fizice şi psihice afectează astăzi pe mulţi semeni de-ai noştri. Într-o asemenea imagine apăsătoare, personalul medical, îmbrăcat în halate albe, devine rază de lumină şi speranţă. Prin acest furnicar îmbrăcat în alb care trebăluieşte de zor, de multe ori fără să cunoască odihnă, prosferisind consolare pacienţilor, alţi "doctori" îşi fac apariţia la căpătâiul celor încercaţi. Sunt preoţii de caritate împlinind porunca evanghelică "căci bolnav am fost şi m-aţi cercetat". Biserica a rânduit slujitori în spitale lucrând cu trudă la un apostolat social tot mai necesar astăzi, continuând totodată grija dintotdeauna pentru cei aflaţi în neputinţe, căci suferinţa păcatului nu poate fi tămăduită decât printr-o altă suferinţă, cea a iubirii. Da, Biserica suferă ca o mamă atunci când îşi vede pruncii îndureraţi şi din iubire trimite binecuvântare prin slujitorii ei, care alături de doctori aduc speranţă în unităţile spitaliceşti. Dar speranţa lor, leacurile lor sunt mai presus de această lume. Stetoscopul acestor "doctori" este Sfânta Taină a Spovedaniei prin care ascultă, analizează ritmurile sufletului, viaţa duhovnicească a pacienţilor aflaţi sub epitrahilul înmuiat în mierea harului dumnezeiesc. Astfel se consolidează, se face sau se reface legătura cu Dumnezeu, izvorul vieţii şi al sănătăţii pe care unii L-au uitat sau L-au ignorat. Apropierea de Dumnezeu reface în omul bolnav legătura cu harul divin, prin care se fortifică atât sufletul, cât şi trupul. De aceea nu greşim când afirmăm că prezenţa preoţilor în spital întregeşte actul medical. Grecii numesc Sfânta Împărtăşanie farmacontis atanasias, "leacul nemuririi". Dar nu numai pentru nemurire este trebuincioasă Împărtăşania. Dacă ne amintim de una din rugăciunile dinaintea primirii miridei dumnezeieşti, acolo spunem: "…nu spre judecată sau osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre spre tămăduirea sufletului şi a trupului". Aşadar, când primim Sfântul Trup şi Sânge al Domnului ne tămăduim sufletul, dar şi trupul. Rugăciunea aceasta este o chintesenţă a vieţii şi lucrării dintr-un spital. Medicii trudesc pentru tămăduirea trupurilor, iar preoţii spre tămăduirea sufletelor, dar într-o strânsă conlucrare. Şi unii, şi alţii sunt asistaţi de Mântuitorul Hristos. Când această realitate este înţeleasă şi acceptată de personalul medical, atunci spitalul se transformă într-o veritabilă şcoală a credinţei, sănătăţii şi speranţei. Să ne îngrijim, aşadar, de sănătatea trupului şi a sufletului şi astfel ne vom bucura împreună cu Hristos de viaţă, iar viaţa Lui va deveni viaţa vieţii noastre.