Splendoarea unei prietenii paradigmatice
Mihai Eminescu şi Ion Creangă nu-s doar făuritori nepereche de tezaure ale scrisului românesc. Ei nu ne-au dăruit numai juvaierele cuvântului, ci şi prietenia care a fost şi rămâne paradigmatică, deşi irepetabilă. Cei doi s-au atras asemenea astrelor şi parcă, cunoscându-se şi zidind prietenie fără prihană, s-au îmbrăţişat ca două părţi ale întregului, felurite, dar osmotic împreunate într-o fecundare spirituală. Aveau mare nevoie unul de altul. Lui Eminescu îi era de trebuinţă să se scalde în înţelepciunea cu mireasmă fără de pereche a lui Creangă, cea nepervertită şi sublim lăcrimată de sufletul său de „scriitor poporal”, cum îl caracteriza memorabil George Călinescu. La rându-i, Creangă râvnea însetat apropierea de stelaritatea eminesciană. Se căutau unul pe altul fără să se ştie. Întâlnirea lor din 1875 n-a fost decât pecetluirea unui prelung umblet împlinitor.
S-au văzut întâia dată în august 1875. Eminescu era revizor şcolar. Creangă fusese numit în mai 1874 de Titu Maiorescu, pe atunci ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, institutor la Şcoala Primară de Băieţi din mahalaua Păcurari a Iaşilor. O numire reparatorie a lungului şir de necazuri şi nedreptăţi de care scriitorul avusese parte. În august 1875, Mihai Eminescu l-a cunoscut pe Creangă la Conferinţa cadrelor didactice din Iaşi şi s-a împrietenit cu acesta fără multe ocolişuri, ci pur şi simplu ca dintr-o ochire. Diferiţi temperamental, cu un traseu formativ neasemănător, cei doi s-au simţit de îndată afini sufleteşte. Îi uneau credinţa în frumos şi curăţie morală şi iubirea pentru neamul care a distilat în făpturile lor, cum spune atât de minunat Călinescu, esenţele duhului său. Prietenia se legase cu atâta iuţeală şi uşurinţă pentru că se ţesuse cu firul comuniunii spirituale. Era întregitoare şi avea limpezimea izvoarelor cele preacurate.
În toamnă, în septembrie 1875, Eminescu l-a dus pe Creangă la Junimea. Povestitorul a citit în faţa simandicoasei adunări „Soacra cu trei nurori”. Ceea ce zărise dintr-o privire Eminescu în slovenirile prietenului său, sticlirea diamantului pur, a devenit atunci vedere şi uimire fericită pentru toţi membrii cercului elitist şi „ţărănoiul” a fost aşezat dintr-odată într-o cu totul altă lumină. Prietenia lui Creangă cu Eminescu a fost una înrâuritoare. Răsunetul ei nu trebuie căutat neapărat în opera propriu-zisă a celor doi scriitori, ci mai degrabă în ivirea unei stări de spirit cu rol catalizator. Eminescu îl scoate în lume pe Creangă şi arată bucuros semenilor ce comoară de frumuseţe sălăşluieşte în „boţul de humă din Humuleşti”. Îi dă prietenului său încredere şi curajul de a ieşi în stuparul intelighenţiei ieşene şi a boierimii Moldovei. Acestea au fost repede cucerite, inclusiv cu anecdotele mai groase în aparenţă, dar aşa de subtile şi fermecător rostuite. În acelaşi timp, Eminescu parcă se cufunda, fiind în preajma humuleşteanului, în apele primordiale ale străvechimilor noastre, din care se humuise o făptură omenească nepereche. Raporturile dintre cei doi au fost pline de afecţiune, dar, totodată, aşa cum tălmăcesc cele trei scrisori trimise de Creangă lui Eminescu, după plecarea acestuia la Bucureşti, reverenţioase. Deşi mai în vârstă cu peste un deceniu decât Eminescu, Creangă i se adresează, cum a făcut-o de când s-au împrietenit, ca unui frate mai mare, cu „Bădie Mihai”. Iscălitura de la sfârşit de „epistolie” este în două scrisori aceea de Ionică. Semnatarul încheie în prima: „Cu toată dragostea…”, iar în a treia cu: „Sănătate şi voie bună…”. A doua scrisoare, singura datată, „Ieşi, 1877, decembre”, e semnată „Ion Creangă”. Înainte de iscălitură se scrie negru pe alb: „Te sărut pe frunte…” O la fel de tulburătoare developare a unei simţiri mistuitoare şi a deplinei contopiri sufleteşti.
De altfel, scrisorile acestea sunt veritabile palimpseste ale unei prietenii paradigmatice. În prima scrisoare ni se revelă urieşenia prăpastiei din sufletul lui Creangă ca urmare a stabilirii la Bucureşti a lui Eminescu. „Ai plecat şi mata din Ieşi, scrie cel rămas orfan de o prietenie din cele tămăduitoare, lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală.” Această de nelecuit tristeţe e generatoare de judecăţi aspre şi poate nedrepte. Epistolierul le amendează însă degrabă şi le găseşte explicaţii: „…iartă şi mata, căci o prietenie care ne-a legat aşa de strâns nu poate să fie ruptă fără ciudă din partea aceluia care rămâne singur”. În aceeaşi corespondenţă, Creangă surprinde în felul său unic, în puţine cuvinte, tâlcul prieteniei celei dăinuitoare şi de neuitat. „Această epistolie ţi-o scriu din ceardacul unde am stat de atâtea ori împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin de minunăţii, îmi povesteai lucruri frumoase…frumoase…
Dar coşcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…
Bădie Mihai nu pot uita acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi.
Şi dimineaţă când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am fi făptuit noi”.
Misiva din 1877 se deschide cu o întrebare aproape de suspin: „Ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul de Ieşul nostru cel oropsit…” Mai departe continuă cu o ademenire: „De Crăciun te aşteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate şi mai ales sarmalele, cari îţi plăceau foarte mult”. Şi sfârşeşte cu o cercare de înduplecare, muind condeiul în călimara cu moldovenisme din cele născute şi nu făcute:
„La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e parcă mai frumos acum. Vino, frate Mihai, căci fără tine sînt străin”.
Sunt rânduri cuprinzător grăitoare cu privire la o întâlnire providenţială a două mari spirite complementare, vorbe care poartă sensurile înţelegerii splendorilor unei prietenii paradigmatice. Aceasta a fost pentru Eminescu şi Creangă, pătimitori şi dezamăgiţi adeseori de un contingent mizer, un elixir, o regăsire, fie şi efemeră, a Edenului, o reîntoarcere pe planeta inocenţei şi fericirilor nepângărite. Poate deloc întâmplător, odată ce Eminescu a plecat pe o cale neînturnată, Creangă l-a urmat, lăsând să nu se stingă acel an istoric 1889.