Spovedania este calea de a ne reîmprieteni cu Dumnezeu

L-am întâlnit pe père Michel Evdokimov cu două săptămâni în urmă, la tradiţionala conferinţă ce se ţine anual la Londra în amintirea mitropolitului Antonie de Suroj. Pentru mulţimea de auditori, părintele Michel a vorbit despre Taina Spovedaniei, aşa cum a trăit-o prin vlădicul Antonie şi poate prin experienţa sa de duhovnic. Între scurtele pauze, ne-a oferit binecuvântări româneşti, însemnându-ne creştetul capului cu cruci, pentru ca mai apoi să ne sărute de trei ori, după tradiţia rusă.

Père Michel a depănat apoi amintiri despre pelerinajul realizat în România cu mulţi ani în urmă şi a povestit cum a cunoscut patru din cei cinci patriarhi români. Cu un zâmbet larg, ne-a povestit cum l-a găzduit pe Preafericitul Daniel, la vremea când era student, în apartamentul său din Paris, împreună cu marele teolog Dumitru Stăniloae. Spre final, atunci când nu am fi vrut să nu ne mai dezlipim de căldura emanată de către père Michel, ne-a binecuvântat din nou şi ne-a rugat: "Spuneţi Preafericitului Daniel că-l rog să mă binecuvânteze". Fiu al marelui teolog rus Paul Evdokimov, ce a trăit în diaspora franceză, părintele Mihail Evdokimov ne cheamă prin cuvântul său şi pe noi, românii, să ne pregătim pentru Sfânta Spovedanie şi marea sărbătoare care bate la uşă. Redăm în continuare o mare parte a mesajului pe care părintele Evdokimov l-a adresat credincioşilor la Londra. Trecerea de la hidoşenie la lumină Taina Sfintei Spovedanii e una din temele majore ce se regăseşte în numeroasele omilii şi conferinţe oferite de Mitropolitul Antonie de Suroj. Această Taină este pusă în practică în Biserici în moduri diferite. De exemplu, Biserica Catolică a înlăturat-o mai mult sau mai puţin în diferite situaţii. Biserica Protestantă oferă asistenţă spirituală, dar nu aşază Sfânta Spovedanie în rândul Tainelor. În Biserica Ortodoxă, practica este total diversificată. De exemplu, în Rusia, spovedania e necesară înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii. Alteori nu e obligatorie, acesta fiind cazul Greciei, unde doar preoţii care au primit de la episcop binecuvântarea de a fi duhovnici pot spovedi. În cele din urmă, în rândul diasporei s-a împământenit tradiţia de a se alege momentul spovedaniei de către credincioşi, ca o imitaţie a ceea ce a făcut mitropolitul Antonie. Forţa cu care vlădicul privea diferitele aspecte ale spovedaniei constă tocmai în profunzimea extremă pe care i-o atribuie. El o considera a fi o modalitate de trecere de la starea păcătoasă, de la o stare a morţii la nivelul în care fiinţa umană, devenind complet conştientă de cât de hidos este păcatul, cât de nepotrivit este pentru iubire, cât de rece este lăuntrul fiinţei sale, se întăreşte cu putere pentru a-şi schimba concepţia despre viaţă. Aşadar, păcatul poate fi definit ca alegere între Dumnezeu şi adversarul său, satana, între viaţă şi moarte, între lumină şi întuneric. Dincolo de păcatele împotriva legii morale - minciuna, furtul, cearta, supărarea, alunecarea în lenevie spirituală, căderea în păcat înseamnă "pierderea contactului cu Dumnezeu", a propriei integrităţi. "Dacă nu simt cât de păcătos sunt, înseamnă că nu m-am aflat niciodată faţă în faţă cu Dumnezeu" - spunea mitropolitul Antonie. Tot ce-mi rămâne de făcut este să plâng către Domnul. "Doamne, Te ştiu numai din auzite, ce trebuie să fac? Ajută-mă!" Trebuie să ne convingem pe noi înşine că Dumnezeu îi primeşte înapoi pe cei ce se pocăiesc. Sfânta Tereza din Lisieux obişnuia să spună că, atunci când facem un pas către Domnul, El, din mărinimia Sa, va face zece paşi către noi. Cândva, povara păcatelor era purtată de întreaga comunitate În frământările sale, mitropolitul Antonie căuta să afle când a apărut Spovedania în istoria şi dezvoltarea Creştinismului. În primele veacuri, spovedania particulară nu exista. Păcătoşii obişnuiau să se mărturisească în faţa întregii comunităţi, ai cărei membri se cunoşteau unul pe altul, "fiind legaţi cu funii scurte". În felul acesta comunitatea era un întreg, era rănită de păcatele semenilor săi şi avea de suferit. Spovedania era centrată pe trei păcate, primul fiind renegarea celor care în acele vremuri de persecuţie nu aveau curajul să-şi asume coroana martirajului. Aceştia erau consideraţi apostaţi. Odată ce îşi exprimau dorinţa de a reveni în Biserică, erau datori să se pocăiască şi să-şi reînnoiască credinţa în Hristos. A doua categorie de păcate erau crimele care semnificau încălcarea legii dragostei. Urma adulterul, ca o rupere a legăturilor matrimoniale. Aceste păcate erau recunoscute în mod public. În secolul IV, atunci când a păstorit Sfântul Ioan Gură de Aur, comunităţile de creştini au cunoscut o înflorire, iar spovedania devine personală, fiind săvârşită în prezenţa preotului. Mărturisirea în sine este adresată lui Hristos, preotul fiind doar un martor al acestei trăiri şi în această calitate poate adresa câteva cuvinte de încurajare sau de mângâiere. Odată cu naşterea spovedaniei particulare, din păcate, comunitatea rămâne în fundal, iar membrii săi nu-şi mai poartă unul altuia povara. Membrii comunităţii pierd astfel legătura de frăţie cu păcătosul, apărând riscul uitării că şi ei sunt păcătoşi, că păcatul este contagios şi poate îmbolnăvi Trupul lui Hristos. Când aceste căderi sunt excluse, Trupul în întregul lui îşi recapătă sănătatea, se curăţeşte. A-l trăi pe aproapele în noi Pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie include multe aspecte. Mitropolitul Antonie obişnuia să spună că Sfânta Spovedanie este foarte simplă, înfricoşător de simplă. Ce vrea să spună prin înfricoşător? Adesea oamenii îl întrebau: "Cum ar trebui să ne spovedim?" Şi cel mai direct răspuns era: "Mărturiseşte-ţi păcatele ca şi cum ai fi înaintea morţii, ca şi cum acesta ar fi ultimul timp în care să-ţi manifeşti pocăinţa pentru tot trecutul, înainte de a păşi în viaţa veşnică şi a te găsi în faţa judecăţii lui Dumnezeu". Dacă am veni la spovedanie ştiind că am putea muri în orice clipă, atunci mărturisirea noastră ar fi sinceră, ar fi deosebită, am evita neputinţa, vorbele umilitoare şi orice ne face nedemni de a purta numele de creştini. Aceasta este starea pe care vlădicul, ca un mare maestru al vieţii spirituale, ne cheamă să o atingem. El observa cu tristeţe practica unora de a se spovedi pentru a-şi uşura sufletul, căutând mai puţin să restabilească pacea cu Dumnezeu, cu aproapele lor sau chiar propria conştiinţă, cu trecutul lor. Cine oare şi-a trăit starea de păcat ca moarte a propriului suflet, ca moarte a aproapelui sau ca participare la răstignirea Mântuitorului? De aceea spovedania nu este o problemă de cuvinte, ci una de obligativitate în a-l trăi pe aproapele în noi. Mărturisirea trebuie să aducă o lărgire spre fapte capabile să şteargă omul vechi în favoarea celui nou. Faptele ruşinoase trebuie expuse luminii Spovedania trebuie pregătită acasă şi atunci, conştientizându­ne starea sufletească, ne putem întreba: cine sunt înaintea Domnului, a semenilor şi a conştiinţei mele? În astfel de momente poate interveni voinţa proprie. Sfântul Serafim de Sarov obişnuia să spună că salvarea noastră depinde de voinţă, şi nu de modalitatea în care am reuşit. Există trei voinţe: Dumnezeu, care ne cheamă, dar nu sileşte, deoarece fiinţei umane nu i se poate impune să iubească; apoi satan care ademeneşte utilizând seducţia cu scopul de a distruge; şi omul care se poate situa fie de partea lui Dumnezeu, fie de a satanei. Aşadar, contrar lui Adam şi Cain, care au căzut de la faţa lui Dumnezeu, trebuie să-i spunem Domnului, în prezenţa unei terţe persoane, cele pe care le tăinuim înăuntrul nostru, greşelile noastre şi minciunile, deoarece ne infectează interiorul şi îmbolnăvesc organismul. Odată ce greşelile noastre sunt exprimate în cuvinte înaintea celui care ascultă, ele devin un fapt obiectiv, ele nu se mai pot cuibări în noi, ieşind din memorie. Faptele ruşinoase sunt astfel expuse luminii, în faţa martorului. Curăţirea sufletului, un proces gradual Uneori, oamenii vin să spună că doar ceva păcate uşoare le apasă conştiinţa, fiind siguri că vor primi iertarea de la Dumnezeu. În viaţa Sfântului Serafim există o povestioară pe care mitropolitului Antonie îi plăcea să o amintească. Aşadar, două fete tinere au venit la spovedanie. Una ducea un păcat mare, iar Sfântul Serafim a rugat-o să-i aducă o piatră mare. Cealaltă, avea doar păcate uşoare, pentru care i se cere să culeagă pietricele. Le-a cerut apoi să aşeze pietrele exact în locul de unde le-au ridicat. Numai fata care a adus doar o piatră a putut duce ascultarea la împlinire, fiind eliberată de păcat. În opinia mitropolitului Antonie, nu există păcate mari sau mici. Orice păcat, oricât de uşor ar fi, poate avea consecinţe grave. Când un păcătos recunoaştea oarecum constrâns că a rostit minciuni inofensive, vlădicul se aprindea, replicând că a deforma adevărul, oricât de puţin, înseamnă a te situa fără nici o tăgadă de parea celui care este tatăl minciunii. Duhovnic fiind, era conştient că oamenii se schimbă încet, uneori într-o manieră foarte firavă. Obişnuia să spună să nu vedem întoarcerea fiului risipitor care este primit cu braţele deschise de către tată, ca o vindecare imediată a patimilor născute în sufletul ce petrecuse mulţi ani în desfrâu. Tatăl ştie foarte bine că întoarcerea fiului la o viaţă curată este un proces gradual. Când cureţi o ceapă, trebuie să dezveleşti strat după strat pentru a ajunge la centru. Iată ce a trăit Sfântul Siluan pe când încă locuia cu părinţii săi. În timpul unui festival al satului, sfântul a întâlnit un fost criminal pe care l-a ocărât aspru: "Cum poţi dansa, cum te poţi tu bucura tu, care ai vărsat sânge?" Şi omul i-a răspuns: "Da, aşa este, am omorât un om, dar am plătit pentru crimă în închisoare şi, mai presus de toate, m-am pocăit înaintea lui Dumnezeu din toată inima. Şi într-o zi am simţit că Domnul m-a iertat şi a dat pace sufletului meu, iar de atunci sunt alt om". Aceasta este povestea pe care vlădica Antonie o spunea pentru a arăta că mărturisirea păcatelor poate deveni o fântână izvorâtoare de pace şi bucurie. Duhovnicul este purtătorul crucilor noastre Preotului îi este atribuit un rol de sacrificiu. Înainte de a se îndrepta spre Dumnezeu, unii oameni caută să se asigure că vor fi iertaţi. Preotul ar trebui, ca atare, să-i facă să înţeleagă că, dacă el nu-i respinge, nici Dumnezeu nu o va face. Cererea pentru iertarea păcatelor nu e o formulă magică, ci o rugăciune în adevăratul sens al cuvântului. În timp ce spovedania curge, preotul intră puţin câte puţin în păcatele celui care se pocăieşte. Şi acele păcate devin ale sale, iar preotul va putea spune: "Mergi în pace, păcatele tale sunt acum în mine, nu-mi pierd încrederea în tine". Duhovnicul trebuie să fie pregătit să poarte lucrarea, crucea păcătosului, indiferent de consecinţe, să ducă totul asemenea lui Simon din Cirene care a dus crucea Celui care duce crucile noastre. Iată că prin spovedanie reînnoim comuniunea cu Dumnezeu şi nimic nu ne mai poate despărţi de El. Cu ajutorul Său devenim o altă persoană. Iertarea nu şterge rănile trecutului, dar le poate mângâia, dacă rămânem fideli lui Dumnezeu, dacă facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne vindeca rănile pe care le purtăm cu noi şi pentru care L-am răstignit pe Hristos. Dumnezeu are puterea de a ne ierta şi, aşa cum spunea Sfântul Serafim pe care vlădicul Antonie îl cita, Domnul ne-ar putea spune, fiecăruia în parte: eşti unul dintre cei care M-au crucificat, pentru ca mai apoi să adauge: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac". Reziduurile păcatelor Într-o zi, mitropolitul Antonie a întrebat un preot care sunt motivele care l-au determinat să devină preot, şi a primit un răspuns remarcabil: "Deoarece bunicul meu a săvârşit o crimă şi a murit fără să se pocăiască. Aparţin descendenţilor săi, bunicul trăieşte în mine, ca şi strămoş al meu. De aceea am vrut să mă ofer Domnului pentru a răscumpăra această crimă, pe care, într­o oarecare măsură am moştenit-o şi pe care vreau să o şterg". Vlădicul obişnuia să spună că sunt în noi reziduuri de păcate care nu ne aparţin, ci le-am moştenit, însă pentru care trebuie să ne căim, nu ca atunci când acestea ne-ar aparţine, dar ca pe o povară care atârnă greu în sufletele noastre şi a adus durere multor oameni, ameninţând să fie transmise generaţiilor următoare. Spovedania este un efort în noi înşine Avem mulţi duhovnici în Ortodoxie, dar mitropolitul Antonie este unic deoarece ne prezintă o imagine vastă a ceea ce este spovedania. El o diversifică de fiecare dată atunci când vorbeşte celor care îl ascultă, şi o dezvăluie, nu într-un mod abstract, ci îmbogăţind-o cu experienţa sa duhovnicească, atât de lungă şi roditoare. Vlădicul este unul dintre cei mai mari duhovnici, fiind capabil nu doar să trăiască taina duhovniciei, ci să o şi aşeze în cuvinte, spre folosul nostru duhovnicesc. Vocea sa nu s-a stins, este mereu vie, şi aşa va rămâne pe veşnicie, pentru a ne întări, a ne da noi impulsuri şi a ne conduce pe calea strâmtă şi intimă a unirii cu Dumnezeu. Mitropolitului Antonie îi plăcea să spună că un creştin ortodox este un amestec de viaţă ascetică, pocăinţă şi bucurie, acea bucurie pe care o trăim la Paşti şi în fiecare duminică, adică în ziua Învierii. Spovedania îşi găseşte natural locul, alături de nevoinţă, pentru că, aşa cum vlădicul spunea, suntem chemaţi să facem eforturi în noi înşine, să ne întărim puterile. Sentimentul de pocăinţă nu e altceva decât acel "Doamne, miluieşte!" pe care îl strigăm din toată inima la rugăciunea personală sau în litaniile liturgicale. Nevoinţa şi pocăinţa sunt atât de armonios îmbinate în Ortodoxie cu adevărata bucurie cea dăruită de Hristos cel înviat, cel care a omorât moartea. E bucuria sufetului izbăvit de povară care, într-o lume tumultuoasă, captivată de plăceri materiale şi carnale, poate să aducă dovada de milă şi bunătate dumnezeiască. Mitropolitul Antonie spunea: "Vino să primeşti Sfânta Împărtăşanie când ţi-e cu adevărat foame". Şi am putea adăuga: Vino să te spovedeşti când înfometezi de curăţie şi pace. Faţă în faţă cu păcatul Biserica propune o serie de rugăciuni ce trebuie citite înainte de a merge la spovedanie. Mitropolitul Antonie spunea că este de dorit să ne alăturăm experienţei spirituale care a inspirat acele texte, să ne lăsăm pătrunşi de ele, într-un mod care este mai important decât a recita cuvinte. El chiar sugera citirea a câte uneia din acele rugăciuni în fiecare zi în săptămâna premergătoare împărtăşaniei. El considera această practică a fi un efort mai folositor decât citirea unei calup de rugăciuni. Posturile prescrise de Biserică şi în special cel dinaintea Paştelui ne îndeamnă spre meditaţia la viaţa primită şi a ceea ce am devenit. Acest act de pocăinţă este esenţial. Când stăm faţă în faţă cu păcatul nostru, o durere adâncă, un sentiment de ruşine ne taie până în adâncul inimii. Un astfel de sentiment ar trebui să ne insufle spre schimbarea modului în care veţuim. Gândul că va veni clipa când va fi prea târziu este groaznic. În concepţia lui Dostoievski, iadul vine atunci când omul îşi spune: E prea târziu, am nesocotit totul, am pierdut singurul lucru necesar pentru care viaţa merita trăită. A fost un timp când aş fi putut iubi, din toată inima mea, dar acum e prea târziu, dragostea nu mai poate fi atinsă, nu mai sunt nimănui de folos. Intrarea într-o viaţă nouă Motivele pentru care oamenii vin la spovedanie sunt diverse. Unii îşi caută liniştea sufletească, alţii vor să-şi stingă văpaia, alţii ca pas premergător primirii Sfintei Împărtăşanii. În sfârşit, unii vin la spovedanie pentru a se împăca cu Dumnezeu, cu propria lor conştiinţă, cu aproapele, pentru a termina cu trecutul şi a începe o nouă viaţă. Dacă înţelegem Sfânta Spovedanie ca pe o cale de a găsi vindecarea, ca sursă de curăţire, atunci trebuie să ne deschidem sufletul şi să-i stingem văpaia, dar în acelaşi timp să ne şi silim să dăm vieţii noastre o nouă orientare. În lupta cu păcatele, unii oameni adaugă nevoinţa ca responsabilitate pentru viaţa ce ne-a fost dăruită de Domnul. Înainte de a primi iertarea ar trebui să ne punem o întrebare ce poate suna blasfemiator: oare Îl iert pe Dumnezeu pentru această viaţă pe care mi-a dat-o? Auzim uneori cuvinte precum: "Acestea sunt păcatele mele, dar ce pot face să nu mai păcătuiesc când totul în viaţa mea mă îndreaptă spre ele, când viaţa mea iese din tipar şi se lasă purtată de val, la întâmplare". O astfel de persoană îşi recunoaşte păcatele, dar aruncă responsabilitatea la Dumnezeu, în vreme ce ar trebui să facem pace cu Judecătorul suprem. A da vina pe Dumnezeu pentru tot ce nu merge în viaţa noastră este calea sigură în a ne lipsi de împăcarea cu El, înseamnă a-I refuza prietenia, respingem toate legăturile de dragoste ce ne leagă de El.