Statornicia lui Dumnezeu

Unul dintre atributele fundamentale ale lui Dumnezeu este statornicia. Gândirea Lui e infinită şi veşnică, cuprinzând în extensia ei nemărginită toate scenariile libertăţii creaturale şi atotştiind totul în toate. Această dimensiune a fost numită de antici impasibilitate, adică neputinţa de a suferi o acţiune exterioară.

 

Ei bine, dincolo de tratatele de dogmatică inspirate din filosofie, absolutizând schematic şi structural trăsături omeneşti şi ducându-le la apogeu, noi am aflat doxologic din Sfânta Scriptură că Dumnezeu este, cât se poate, infinit de pasibil, adică simte dumnezeieşte toate durerile şi bucuriile lumii şi plânge pentru toate ororile istoriei omului creat de El, aşteptând întoarcerea lui. Axiomele despre impasibilitate ca o culme absolută a înţelepciunii nu pot surprinde atotprezenţa simţitoare a lui Dumnezeu în vieţile fiecăruia dintre noi. Altfel, ce sens ar mai avea cuvintele Marelui Pavel: „Şi Însuşi Duhul se roagă împreună cu noi cu suspine negrăite“. O astfel de rugăciune izvorând prin lacrimi din Dumnezeu poate să spele păcatele întregii lumi. De altfel, Sfinţii Părinţi afirmă apofatic faptul că Hristos simţea dumnezeieşte cele omeneşti şi omeneşte cele dumnezeieşti (Sf. Maxim Mărturisitorul). Lacrimile Mântuitorului prefăcute în picături mari de sânge ce picurau pe pământ şi sfinţeau întregul univers, vărsate din belşug pe Ghetsimani, ne arată faptul că Dumnezeul nostru este Dumnezeul lacrimilor, al simţirii infinite, al durerii împărtăşite prin Cruce, Dumnezeul răstignit, Dumnezeul Sângelui vărsat din iubire nemărginită, Dumnezeul bucuriei fără de hotar a Învierii.

 

Totuşi, statornicia lui Dumnezeu înseamnă faptul că El este Izvorul tuturor bunătăţilor din univers, Principiul iubirii, Fundamentul adevărului, Piatra de temelie a jertfei create, Începătura şi Finalul nesfârşit al fericirii tuturor. În El nu poate exista umbră de îndoială, oscilaţie valorică, balans între două căi, neputinţă mascată sau justificată prin cuvinte.

 

Tot astfel sunt şi oamenii Lui. Statornicia în credinţă, dincolo de orice persecuţii sau suferinţe omeneşti, este un semn adevărat al prezenţei Dumnezeului Celui viu în viaţa şi în inima oamenilor.

 

Expresia supremă a statorniciei în iubire şi credinţă sunt mucenicii, care îşi dăruiesc totul viaţa, cariera, trupul şi sufletul, lui Dumnezeu. În acest sens, expresia liturgică „Pe Preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“ arată sensul martiric al umanităţii şi temelia jertfei de sine în iubirea lui Dumnezeu.

 

De asemenea, cuvioşii, care au suferit nevoinţe în inima pământului, adâncindu-se prin peşteri şi prin văgăunile pământului, ca prooroci ai Mormântului izvorâtor de viaţă al lui Hristos, sunt simboluri maximale ale statorniciei şi pietre neclintite din edificiul Bisericii. De asemenea, ne rugăm la fiecare slujbă, la ectenia mare, „pentru statornicia (evstathia) Sfintelor lui Dumnezeu Biserici“.

 

Toţi oamenii statornici în bunătate, în misiunea lor terestră, în ascultare şi în pocăinţă ajung pe culmile iubirii statornice şi netrecătoare a lui Dumnezeu. Familia ca mucenicie şi jertfă de sine este Biserica statorniciei în iubire, născătoare de trupuri şi de suflete unite în asemănarea cu Dumnezeu. Copiii seamănă cu părinţii şi toţi seamănă cu Dumnezeu.

 

Societatea de azi, pătrunsă de moarte în mod definitiv şi invariabil, proclamă provizoratul ca noul zeu al lumii. Totul are sfârşit şi trebuie să aibă. Viaţa e scurtă, deci trebuie terfelită în păcate grele şi în plăceri vinovate. Familia este ameninţată mereu de stafia divorţului, o anomalie fiinţială în care oamenii pretind în mod mincinos că au două sau mai multe vieţi pământeşti şi instaurează dimensiunea experimentală a iadului. Copiii puşi în pântece de mâinile lui Dumnezeu pot fi ucişi fără probleme, desfiinţând creaţia lui Dumnezeu, lucru pe care nici măcar iadul nu îl poate realiza. Infidelitatea a devenit de bon ton după ce omul a văzut că versatilitatea îi poate ascunde pe moment defectele şi nimicnicia. Poţi afla totul despre un om într-o viaţă, însă într-o relaţie de câteva luni mai nimic.

 

Provizoratul ontologic continuă în societate. După o orânduire monarhică unde suveranul era ales pe viaţă şi învestit de Biserică cu puterea conducerii şi a încrederii, acum totul se schimbă la câţiva ani, împingând mereu aberaţii umane în fruntea societăţii şi antrenând o cursă a furtului şi îmbogăţirii cu orice preţ în timpul scurt de guvernare. Un job poate fi oricând pierdut dacă patronului nu îi mai place de faţa ta. Ce ar spune ţăranii noştri de la streaşina grâului, părinţii pământului, dacă cineva le-ar spune că sunt concediaţi? Ar râde cu poftă şi ar crede că e vorba de un concediu scurt de mers la bodegă pentru o ţuică de pufoaică.

 

David, marele prooroc şi împărat al lui Israel, concentrează puterea cerească a oamenilor în statornicia lor în bunătate şi în hrănirea din Izvorul cel pururea curgător al lui Dumnezeu. Ascultând cuvintele lui, realizăm ce deplinătate a sfinţeniei şi ascultare nebiruită are orice copac, sădit în inima pământului, statornic în verticalitate, hrănindu-se din lumină, rodind bucurie şi păstrând taina iubirii în fiecare picătură de sevă şi în fiecare frunză, spre slava lui Dumnezeu:

 

„Fericit bărbatul care nu a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit la izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea, şi toate câte va face vor spori. Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa. Ci ca praful, ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului“ (Psalmul 1).