Ştiinţa mântuirii - vocaţia mistică şi misionară a teologiei

La Editura BASILICA a Patriarhiei Române a apărut de curând lucrarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel intitulată „Ştiinţa mântuirii - vocaţia mistică şi misionară a teologiei“. Volumul conţine studii, articole, conferinţe, alocuţiuni, prelegeri şi mesaje elaborate de-a lungul anilor şi scoate în evidenţă comuniunea Bisericii şi umanităţii cu Sfânta Treime, ca bază a mântuirii şi a vieţii veşnice în Hristos, prin Duhul Sfânt.

Publicată în Anul omagial euharistic (al Sfintei Spo­ve­danii şi al Sfintei Împărtăşanii), lucrarea pre­zin­tă cititorilor, pe baza în­vă­ţă­tu­ri­lor Sfinţilor Părinţi ai Bi­sericii, adevărul că Dumnezeu Se comunică în modul cel mai înalt oamenilor care-L iubesc pe El, în Liturghia euharistică, prin aceasta ei având experienţa vie a prezenţei lui Hris­tos. „De fapt, în Sfânta Li­tur­ghie, cunoaşterea despre Dum­nezeu se realizează în cu­noaş­terea lui Dumnezeu. Liturghia euharistică rămâne celebrarea eclesială centrală şi supremă a prezenţei mântuitoare a lui Hristos Cel înviat şi a comuniunii cu El“, spune În­tâi­stă­tă­to­rul Bisericii noastre în prefaţa cărţii. Lucrarea este structu­ra­tă în şapte părţi după cum ur­mează: 1. Teologia - ştiinţa mân­tuirii şi a vieţii veşnice; 2. Teologia - ştiinţa învierii şi a bu­curiei; 3. Teologia - ştiinţa rugăciunii unită cu filantropia; 4. Teologia - o liturghie a gân­dirii; 5. Teologia - ştiinţa misiunii sfinte; 6. Ştiinţă şi credinţă; 7. Cultul - sâmbure al culturii.

În prima parte, autorul subliniază că Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan este lumina vieţii creştine, Crezul or­todox învăţându-ne că Dum­nezeu este comuniune de Per­soane veşnice, nu o singurătate veşnică. Apoi e dezbătută pro­blema adaosului la Crez a formulei Filioque, care nu poate fi acceptată din punct de vedere ortodox, nu pentru că formula este latină, ci pentru că nu este catolică în sensul etimologic şi teologic al cuvântului, adică nu exprimă credinţa întregii Bi­se­rici. De asemenea, sunt sintetizate cinci principii de bază ale credinţei, referitoare la Sfânta Treime, Crez şi Biserică. Mai întâi, Dumnezeu este iubire pentru că este Treime. Al doilea adevăr, pe care trebuie să îl mărturisim când explicăm Crezul, este că lumea a fost creată de Dumnezeu-Treime, pentru ca ea să participe la sla­va şi bucuria veşnică a Sfintei Treimi. Al treilea adevăr de cre­dinţă este acela că omul a fost creat după chipul Sfintei Treimi, deci este o fiinţă iubitoare şi comunională. Al patrulea adevăr face referire la Bi­serică. Biserica lui Hristos înseamnă adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi şi are ca izvor şi model de viaţă comuniunea de viaţă şi iubire a Preasfintei Treimi. Al cincilea principiu este acela că Prea­sfân­ta Treime este în general lumina vieţii umane în comuniune, izvorul haric al vieţii u­ma­ne în unitate. În continuare, se arată că Duhul Sfânt este Duhul înfierii noastre în Hris­tos: toţi cei care se lasă că­lă­u­ziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14).

În partea a doua a lucrării, autorul tratează despre bucuria prezentă în viaţa creştinului, ca simţire a prezenţei iubitoare a lui Hristos Cel înviat. Bucuria lui Hristos, prezentă în inimile celor care Îl iubesc pe El, se vede în mărturia Sfin­ţi­lor A­pos­toli şi Martiri, în oamenii ru­gă­tori şi aceasta a inspirat filan­tropia şi dragostea jertfelnică faţă de a­proapele. Este explicat şi rostul rugăciunii la cumpăna dintre ani, care re­pre­zintă bi­ne­cuvân­tare pentru timpul mântuirii. În partea a treia este ară­ta­tă le­gătura ne­despărţită dintre Li­turghia euharistică şi li­tur­ghia socială, dintre euharistia liturgică şi filantropia socia­lă, iar în partea a patra, Prea­fe­ri­citul Părinte Patriarh Daniel arată că teologia academică şi spiritualitatea eclesială nu trebuie separate, ci „interpretarea dogmei eclesiale nu numai că este legată de viaţa spirituală, dar o şi presupune în chip organic. Iată de ce trebuie subli­niată întotdea­u­na această interac­ţiune dintre o reflecţie teologică în­ră­dă­ci­na­tă în spiritualitate şi o spiritualitate care este de fapt trăirea dogmei“. În continuare, sunt tra­tate aspecte majore ale te­o­lo­giei părintelui Dumitru Stă­ni­loae, surprinse de Pa­tri­arhul Bisericii noas­tre în diverse cuvântări, expuneri, me­ditaţii şi articole. Partea a cin­cea a lu­cră­rii este de­dicată im­por­tan­ţei transmiterii Cu­vân­tului lui Dumnezeu prin mass-media, autorul subli­niind necesitatea vestirii Cu­vân­tului lui Dum­nezeu şi prin noile mij­loace de comunicare precum radioul, televiziunea, internetul, presa scrisă, acestea fiind noi şanse pentru misiune. În partea a şasea a cărţii, cititorii des­co­pe­ră necesitatea dialogului dintre ştiinţă şi cre­din­ţă, ca şansă de a discerne îm­pre­u­nă sem­ni­fi­ca­ţia şi scopul universului şi ca efort de a discerne în univers va­loarea comuniunii dintre in­te­ligenţa ne­cre­a­tă şi inte­li­gen­ţa creată. De a­se­menea, acest dialog va întări coresponsabilitatea şi iubirea faţă de creaţie. În partea a şap­tea se arată că Bi­serica promo­vează, pe lângă oratorie şi mu­zică, arhitectura, pictura, sculp­tura, broderia, mi­niatura, caligrafia, filmul religios, fotografia etc., deci ea binecuvântează artele luminate de cre­din­ţă. Tot aici este tra­tată şi pro­ble­ma satului ro­mânesc a cărui existenţă pendulează azi între tradiţie, su­pra­vieţuire şi speranţă.

Cartea „Ştiinţa mântuirii“ se remarcă printr-un bogat con­ţi­nut teologic şi spiritual, expu­nere clară şi elegantă, precum şi prin afirmarea riguroasă a vocaţiei teologiei de a fi în pri­mul rând ştiinţă a mântuirii, adică a unirii omului cu Dum­nezeu, pentru a dobândi viaţa şi fericirea veşnică din Îm­pă­ră­ţia Preasfintei Treimi. Citirea ei aduce folos duhovnicesc atât teologilor, cât şi credincioşilor mireni, dornici de a cunoaşte bogăţia şi profunzimea teologiei şi spiritualităţii ortodoxe.