Strădaniile semenilor noștri, modele pentru cei ce vor urma

Era o zi de mai, plină de soare și de frumusețea îmbietoare a primăverii, în livezile ținutului din partea de nord a județului Ilfov. Mă aflam cu protopopul locului în vizită la câteva parohii. Așa am ajuns și la Netezești, într-un loc al marilor trăiri de demult și de acum, acolo unde a poposit, în urmă cu vreo 100 de ani, Nicolae Tonitza, care a pictat biserica satului. Aceasta se înalță din paginile istoriei ca o rugăciune pictată, unde fiecare pensulă a fost o mărturie, fiecare culoare - o lacrimă de bucurie cristalizată în eternitate. Din nefericire, valoroasa pictură este umbrită de fum și de trecerea anilor, dar sunt nădejdi că un proiect dorit de multă vreme va aduce din nou lumina culorilor pe care vestitul zugrav de altădată le-a așezat cu multă măiestrie.

A fost, de asemenea, ocazia de a mă întâlni cu un cercetător pasionat și suflet plin de evlavie, profesoara Ioana Cândea Feodorov, preocupată de proiecte care au în vedere nu doar Academia Română, ci și frumusețile sufletului pe care le pune mereu în lumină. Trăiește într-o atmosferă aparte, împreună cu soțul, profesorul universitar Valentin Feodorov - cămin în care tihna, cultura și credința se împletesc firesc, ca și în casele de altădată, unde înțelepciunea nu era despărțită de rugăciune, iar cartea stătea alături de icoană.

La Netezești, în acest colț de lume înmiresmat de livezi, casa lor e mai mult decât o locuință - e un liman pentru spirite alese, un loc unde cărturari, prieteni și oameni de bine revin cu bucurie, mai ales când cireșele roșesc în soare și merele își aprind obrajii în crengile grele. Aici se păstrează vie amintirea intelectualilor români care au știut să iubească în aceeași măsură Biserica, neamul și cuvântul scris - o continuitate vie, senină, a unei tradiții care nu s-a stins.

În această catedrală a sufletului, unde rugăciunea și arta se topesc într-o singură respirație, fiecare vizitator își poartă pașii în propriul pelerinaj interior.

Astfel, putem înțelege cât de pre­țioasă era comuniunea de la curțile unor boieri de odinioară, iubitori de spiritualitate, artă și dialog. Și ce să mai spunem despre reșe­din­țele marilor domnitori, unde își făceau apariția cărturari renumiți, profesori din Constantinopol și Ieru­salim, ierarhi și oameni îndu­hov­niciți, care au înnobilat întotdeauna, prin trăirile lor, frumusețile mari des­coperite în Scripturi și în zidiri, pe care le primeau ca pe un dar de la Dumnezeu!

Între altele, doamna profesoară Ioana Feodorov mi-a amintit de Zamfira Mihail, un munte de bună­cuviință, trăire și cunoaștere, o comoară de cărturărie, cu un veșmânt sufletesc plin de lumină, pe care l-a purtat încă din copilărie, în biserică, ca fiică a unui vestit preot din Basarabia, părintele Paul Mihail, stabilit la Iași, apoi la București.

După ce și-a săvârșit călătoria pă­mântească, părintele Mihail a fost așezat sub acoperământul smerit al bisericuței de la Căldărușani, alături de Sfântul Sofian - marele duhovnic și zugrav de biserici, a cărui sfințenie a rodit tăcut printre ziduri și suflete. Când moaștele sfântului au fost mutate, mormântul părintelui Mihail a rămas ca o mărturie vie între cei care au iubit Biserica în vremuri grele, într-o mă­năstire care a primit, în veacul trecut, monahi basarabeni alungați de crivățul roșu.

Prin grija fiicei sale, Zamfira, rămășițele pământești ale părintelui Mihail și ale preotesei au fost reînhumate recent în localitatea natală din Basarabia.

Doamna Fedorov mi-a mărturisit că Zamfirei Mihail i se cuvine cinstire și din partea Bisericii. Viața ei a fost o slujire neîntreruptă - a cre­dinței, a culturii, a memoriei vii.

Poate că nu reușim întotdeauna să-i rostim numele așa cum ar merita, să-l așezăm în fraze pe măsura luminii pe care a adus-o în lume. Dar rugăciunea - tainică, simplă și curată - o însoțește, alături de cuvintele noastre mai adânci decât par. Aprecierea celor care i-au cunoscut lucrarea nu s-a stins. Vreme de peste șase decenii, Zamfira Mihail a lucrat cu răbdare și rigoare, punând piatră peste piatră în zidirea unui patrimoniu de suflet, în slujba unui ideal mai înalt decât propria biografie. O doamnă a culturii române, într-un sens deplin și rar.

Dacă cineva răsfoiește revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, va descoperi, încă din anul 1956, articolele ei publicate într-o perioadă grea, când cenzura era vigilentă și autorii scăpau rareori pe sub furcile caudine. A scris despre Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, abia publicată atunci la Iași. A cercetat și a adus la lumină subiecte referitoare la alte cărți tipărite pe teritoriul patriei noastre, a urmărit cu atenție dezvoltarea învățământului superior în Moldova și a semnat texte omagiale dedicate multor personalități ale culturii române. Toate acestea au apărut de-a lungul multor ani în paginile revistei, ca o candelă aprinsă într-un timp al întunericului.

Pentru cititorii acelor vremuri - însetați de sens, de frumusețe, de credință -, articolele ei erau ca niște izvoare rare, care aduceau lumină acolo unde spiritualitatea fusese marginalizată, iar cartea bună se găsea doar cu anevoie. În tăcerea vigilentă a epocii, scrisul ei era un act de rezistență prin cultură, dar și o mângâiere pentru inimile rămase fidele adevărului.

Studiile și articolele despre tipăriturile vechi, despre icoanele din Orientul Apropiat, despre evenimente și documente, despre oameni și locuri, revin în acea perioadă în paginile publicației Mitropoliei Moldovei și Sucevei ca niște mărgăritare scoase la lumină din adâncurile memoriei românești.

Mai târziu, aceste contribuții au început să apară și în alte reviste bisericești, precum Biserica Ortodoxă Română sau Mitropolia Olteniei, extinzând câmpul de lumină al cercetării sale. Recunoașterea muncii ei n-a rămas între zidurile unei singure instituții: textele i-au fost publicate în Analele Universității din București, în Revista de Studii Sud-Est Europene și în alte publicații din țară și din străinătate.

Opera Zamfirei Mihail este vastă și copleșitoare. A o reproduce integral ar însemna să deschidem un univers alcătuit din mii de pagini - cum se menționează chiar în preambulul unui volum de anvergură, realizat de un colectiv editorial al Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Apărută la Editurile Scriptor & MEGA din Cluj-Napoca, lucrarea poartă titlul Zamfirei Mihail. Omagiu și a fost îngrijită de Lia Brad Chisacof, Simona Nicolae și Cătălina Vătășescu.

Cartea - un tom impresionant, cu format de Evangheliar și peste 1.000 de pagini - adună contribuții din partea unor nume grele ale culturii românești și internaționale: academicieni, cercetători, universitari, apropiați sau colegi de vocație, mulți dintre ei trimițându-și gândurile din alte țări, prin poșta electronică, pentru a se alătura acestui arc de lumină. Este o lucrare-hartă, dar și o oglindă: a unei vieți trăite în slujba adevărului științific și a valorilor perene.

Contribuția Zamfirei Mihail la îmbogățirea și diversificarea abordării istoriei culturilor din sud-estul Europei rămâne semnificativă. Formația ei temeinică de lingvist și filolog, dobândită la universități importante și apoi printr-o cercetare impresionantă pe durata întregii sale vieți, ne arată că domniei sale i se datorează multe proiecte care vizează nu doar Academia Română, ci și alte instituții importante din țară și străinătate. Se vorbește despre contribuția sa remarcabilă în domenii diverse: de la lingvistică generală la cursurile de istorie a limbii române, de la analiza teoretică a textelor la construirea unor metodologii de cercetare cu ecou inter­național.

Zamfira Mihail a început drumul slujirii culturii române inspirată de tatăl său, preot cărturar venit din Basarabia și slujitor la Iași pentru mai mulți ani, Paul Mihail, pe care vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist l-a cunoscut îndeaproape și l-a numit „Avva Mihail”. Împreună cu el a publicat manuscrise româ­nești rare, adunate cu grijă de pe ambele maluri ale Prutului, care au văzut lumina tiparului de-a lungul unei jumătăți de secol, ca un veritabil testament al neamului.

 Zamfira Mihail și-a țesut numele în broderiile spirituale ale lumii întregi, devenind membră în comitete și asociații de pe toate meridianele, fără să-și întrerupă vreodată legătura cu pământul natal, ale cărui do­cumente le-a înflorit în colecția Documenta Basarabiae - o operă de suflet coordonată în compania unor academicieni de seamă și a unor oameni aleși.

Pentru aceasta, Academia Română i-a acordat trei premii prestigioase, în special pentru transliterarea științifică a Bibliei de la București din 1688, conferindu-i în anul 1990 Premiul „B. P. Hasdeu”.

Dincolo de realizări impresionante, îndelung apreciate și elogiate, Zamfira Mihail este o persoană de o rară ținută sufletească. Am simțit acest lucru într-una din zile, când mă aflam în locuința ei, într-un popas pe care l-am făcut cu ceva timp în urmă, o casă plină de cărți, amintiri, fotografii și picturi, care m-au transpus, parcă, într-o veche chilie mănăstirească de la Neamț sau de la Hurezi, Cozia, Putna ori Sucevița. O frumusețe fără ostentație! O minunăție de om într-o casă care părea desprinsă din foșnetul unor secole demult apuse! Într-o astfel de atmosferă a trudit Zamfira Mihail...

Cât despre tatăl ei, despre preocupările pe care le-a avut, consemnăm că în anii ’80, când am pășit pe porțile Seminarului Teologic de la Neamț, erau în Moldova câțiva clerici cărturari. Trei dintre ei erau la Iași și unul la Mănăstirea Neamț, ei reprezentând o preafrumoasă pleiadă de slujitori ai Bisericii, ale căror articole apăreau frecvent în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, aș­tep­tată la parohii cu mare interes, alături de o altă publicație care prinsese contur atunci, îndată după 1980, Telegraful Român. Aceasta din urmă cuprindea câteva gânduri, în fiecare număr, semnate de Mitropolitul Antonie Plămădeală.

Dintre clericii cărturari ai Moldovei de atunci amintesc pe Paul Mihail din Iași, Scarlat Porcescu, de asemenea din capitala Moldovei, fost consilier și vicar administrativ la Centrul eparhial din Iași, apoi Constantin Nonea, și el mulți ani ostenitor la Centrul eparhial din Iași, membru al Uniunii Scriitorilor din România, lucru foarte rar pe atunci, precum și arhidiaconul profesor Ioan Ivan de la Mănăstirea Neamț.

Patriarhul Teoctist, pe atunci Mitropolit, îi chema uneori la sfat. Se bucura să fie împreună cu ei, în Iași, sau la mănăstirile din felurite locuri, iar în mod deosebit, când poposea la Mănăstirea Neamț, se întâlnea cu părintele arhidiacon Ioan Ivan.

Pe urmele lor a mers și Zamfira Mihail.

Acum, la vremea senectuții, după o viață plină de împliniri, doamna Zamfira Mihail este elogiată prin publicarea unui volum de o aleasă ținută academică, în care sunt inserate, pe lângă studii documentate, și amintiri de la oameni apropiați. Sunt sigur că multe din evocările altor prieteni, cunoscuți și colaboratori, vor fi așternute în pagină, cu alte prilejuri.

La rândul său, Biserica, prin slujitorii ei, o cinstește pe Zamfira Mihail ca pe o persoană apropiată sufle­tește de valorile Ortodoxiei, de trăirile credinței, prin educația primită de la tatăl său, dar și printr-o dăruire cvasimonahală, pentru care se cuvine a-i duce toată gratitudinea pe care o merită.