Strălucirea diamantului şi sacerdotala smerenie
Întâlneşti uneori oameni ai lui Dumnezeu dăruiţi cu sumedenie de virtuţi şi daruri, a căror prezenţă rafinată te molipseşte pur şi simplu, pentru un ceas măcar, pentru mai mult timp ori chiar pentru viaţa întreagă.
Părinţii Bisericii ne sfătuiesc să avem prieteni mai buni decât noi, de la care să putem învăţa rugăciunea, pacea, facerea de bine, smerenia, lucrarea de taină a faptelor bune. Dacă ne rugăm puţin, să avem alături oameni care se roagă îndelung, dacă suntem gâlcevitori, să căutăm prieteni tăcuţi şi înţelepţi, dacă nu avem inima largă, să privim la cei care fac, de bunăvoie, milostenie. Adaug eu, să căutăm şi pe cei care au darul cuvintelor frumoase, rostite ori scrise, oameni care privesc dincolo de cenuşiul întâlnit pretutindeni.
Ce se întâmpla oare dacă ochiul vigilent al Securităţii nu ajungea până în Împărăţia Rohiei, unde un tânăr cu suflet curat venise să primească jugul lui Hristos... Era pe atunci elev de liceu, care-l descoperise pe Domnul într-o veche biserică de lemn pictată de grecul Zaharia Apittis, la Runcu, în universul frumuseţii satului transilvănean, ajungând să-L slujească la Chintelnic mai târziu, prin exemplaritatea unei pastoraţii care seamănă izbitor de mult cu aceea de la Nazianz sau Mira Lichiei, în vremea când oameni ai lui Dumnezeu trecuseră pe acolo...
Dacă tânărul Ioan Pintea ar fi rămas la Rohia şi ar fi devenit monahul Ioachim, Irineu, Iuvenalie sau Iachint (ori altcumva cum Duhul ar fi dorit să se numească), am fi avut astăzi mărturisirea şi mărturia de foc a unui monah misionar pe care Dumnezeu l-ar fi chemat la slujirea de Apostol. A fost să fie altfel. Preot de enorie, şi nu monah, cum bine i-ar fi stat, strălucitor prin educaţie, cultură şi statură sufletească, cărturar, dar nu fariseu, smerit, dar nu slugarnic, preotul Ioan Pintea aduce cuvântul viu şi înmiresmat al Evangheliei într-o lume nu foarte binevoitoare, aridă chiar pe alocuri, în care Dumnezeu Îşi caută sălaş, acum ca şi altădată, până la sfârşitul veacurilor.
Căutările dintâi au rămas aceleaşi. A urmat drumul Teologiei, citind cu nesaţ cuvintele Scripturii, ale Patericului şi Filocaliei, dar şi cărţi de căpătâi din literatura universală şi românească deopotrivă. Ucenicul Rohiei, binecuvântat părinteşte de stareţul Serafim Man şi crescut sub atenta grijă a monahului Nicolae de la Rohia (Steinhardt), a urmat Teologia la Cluj-Napoca şi a primit hirotonia întru diacon prin rugăciunile şi punerea mâinilor episcopului Justinian Chira, iar preoţia, de la mitropolitul de pioasă amintire Bartolomeu Anania.
Poet, scriitor, om de mare sensibilitate şi acrivie, stăruitor în misia preoţească şi fin observator al lucrurilor şi lucrărilor din lumea cea mare, cititor pasionat şi condeier inspirat, evlaviosul preot Ioan Pintea constituie, de-a dreptul, fără nici o exagerare, un model în vremea noastră, înaintea căruia, trebuie, după cum zice o vorbă din bătrâni, să-ţi ridici pălăria.
Drept argument, dacă mai este nevoie, am să vă prezint o întâmplare din viaţa monahului Nicolae Steinhardt. Cu ceva timp înainte de moarte, din varii motive, monahul scriitor se lupta cu gândul plecării de la Rohia. Dacă era sau nu motivat, Dumnezeu ştie cu siguranţă. În perioada acelor încercări l-a chemat în chilia sa pe Ioan Pintea şi l-a întrebat: „Mă poţi primi la tine acasă, să stau împreună cu voi, ca într-o familie?“ Până la urmă, acesta fusese doar un gând fugar, trecător. Şi a fost mai bine aşa! Dar simţindu-se împresurat de spinii urii şi ai altor păcate, a apelat la un om de suflet pe care se putea bizui. Ce rar se întâlnesc astfel de cazuri. Nicolae Steinhardt spunea cândva (citez din memorie): „în mănăstire nu-s grele metaniile, ajunările, postirile, privegherile. E greu să-l suporţi pe cel de lângă tine, aşa cum este, cu bune şi rele...“
Într-o altă situaţie, simţindu-se bolnav, slăbit de o anghină pectorală, Nicolae Steinhardt i-a scris lui Ioan Pintea câteva rânduri, prevestindu-şi oarecum sfârşitul şi spunându-i că cea mai mare parte a manuscriselor din chilia sa îi rămân în custodie. Nu uitase să amintească acest lucru şi în obştea Rohiei, unde se aflau monahi tineri, între ei actualul Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, vlădica Iustin Sigheteanul.
M-am bucurat să pot aduce aminte despre aceste mari daruri pe care le-a primit preotul Ioan Pintea, cel care şi-a legat numele, fără tăgadă, de Nicolae Steinhardt.
Iarăşi m-am întrebat dacă nu cumva în urmă cu 30 de ani, când am poposit la Rohia, tăifăsuind în chip de neuitat cu Nicolae Steinhardt o seară întreagă şi o dimineaţă plină, nu se afla şi Ioan Pintea pe acolo, cum erau destui tineri seminarişti şi studenţi teologi, ucenici într-una din puţinele mănăstiri misionare transilvane ale acelor vremi?
Parcă-l cunosc de când mă ştiu pe părintele Ioan Pintea, editorul şi îngrijitorul multor cărţi care poartă semnătura lui Nicolae Steinhardt, dar şi autor de poezie (Frigul şi frica, Mormântul gol, Grădina lui Ion, Casa teslarului), eseuri, convorbiri, pagini de jurnal şi memorii.
Între acestea, Proximităţi şi mărturisiri, apărută la Editura Cartea Românească în anul 2012, este înainte de toate o carte de suflet. Meditaţii teologice, frânturi de predici, file de jurnal, note de lectură, reflecţii, amintiri şi nostalgii după satul natal ori locul preoţiei de inimă (Chintelnic), întâlniri cu oameni ai lui Dumnezeu sau cu oameni mici de tot (la suflet), bucuria lecturii şi prezenţa Duhului Sfânt în viaţa unui preot exemplar, toate se întâlnesc în cele peste 300 de pagini ale opusului menţionat.
Bogăţia informaţiei şi frumuseţea cuvintelor încântă cititorul. Ce poate fi mai frumoasă decât viaţa unui preot care săvârşea Liturghia în linişte şi smerenie, cu păsări minunate trimise din înaltul Cerului să cânte antifonic cu psalţii! Ce liniştit e preotul care-şi vizitează enoriaşii, ce-l consideră ca şi copilul lor, în pastoraţia unde întâlneşti oameni diferiţi, dar animaţi de aceeaşi credinţă fierbinte. (Va urma)