Strălucirea diamantului şi sacerdotala smerenie (II)

Într-o zi, umblând prin sat, a poposit la patul unui bolnav care, dincolo de ani şi suferinţă, era senin, înconjurat de cărţi şi de Psaltirea pe care o ştia pe dinafară.

Sub părul bătrân de la casa parohială, martor al istoriilor, preotul găsea timp să citească ori să scrie, se transformase în imnograf, alcătuind, în duh de rugăciune şi meditaţie, slujbele sfinţilor năsăudeni, altădată oameni ai locului său de obârşie.

„Peste două zile va fi proclamată la Gledin canonizarea Cuviosului Pahomie. Stareţ la Neamţ, episcop la Roman, pustnic la Pocrov, ucenic al Sfântului Dimitrie al Rostovului. Recunoscut drept liniştitorul de sub Muntele Chiriacului. Ca să mă pregătesc pentru acest moment, am făcut înainte de Paşti un drum la Pocrov şi m-am recules, la apusul soarelui, preţ de câteva ceasuri la umbra schitului, pe pajiştile primăvăratice, prin grădinile încântătoare de la poalele Chiriacului. Poiana, precum ochiul lui Dumnezeu, deschisă mare şi minunată în mijlocul pădurii. Ciripit de păsări şi adiere de vânt lin. Un loc magnetic, care atrage zarea şi Muntele. Toate: schitul, clădirile, obiectele poartă pecetea cuviosului. Văd portretul lui Pahomie din pridvorul Paraclisului, icoanele prăznicare cu iscălitură, icoana-triptic cu pomelnicul Pocrovului scris de mâna lui Pahomie... Un sentiment ameţitor: scârţâitul unei uşi de lemn şi, concomitent, foşnetul unei crengi de măr îmi garantează, fără dubiu, că Pahomie e aici, Acasă, şi e chiar gazda mea...“

„...Anul trecut am scris Slujba de canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin, acum lucrez cu oarecare spor la Slujba Mucenicului Atanasie. E vorba, de fapt, despre viaţa şi lucrarea sfântă a lui Tănase Todoran, apărător neînfricat al Ortodoxiei din Ţara Năsăudului. ...Se cunosc prea puţine date despre viaţa lui. ...Scriu un şir de imne scurte, de laudă, de recunoştinţă şi mulţumire pentru Mucenicul Atanasie. Tema mă devorează. Simt nevoia să redau cât mai adecvat eroismul şi curajul acestui om cu adevărat neînfricat. De aceea mă şi gândesc, de pe-acum, ca la finalul strofelor din Acatist să folosesc ca emblemă versul: Bucură-te, Mucenice Atanasie, neînfricat apărător al lui Hristos!...“

Întâlnim printre paginile cărţii alte însemnări ale părintelui:

„Drum la Bistriţa. La Biblioteca judeţeană. Conferinţă. Părintele (n.a., Nicolae Steinhardt) vorbeşte despre perioada interbelică. Pe ici, pe colo despre trăirism. Omul nu poate trăi fără zgomot de fond. Lume puţină, dar interesată. După întâlnirea de la Bibliotecă şi după ce ne fotografiem în grădina Bibliotecii, cu imeseul lui Iosub, enoriaş de-al părintelui Cira, plecăm spre parohie. Mocodul e un sat liniştit, adunat, pe şoseaua Năsăud-Cluj. Părintele Cira e un om extrem de binevoitor, gazdă bună şi primitor de poeţi, filosofi, prozatori, scriitori în general. Mulţi i-au trecut pragul casei parohiale, mulţi şi-au lăsat iscălitura în Cartea de Aur a parohiei. Vizităm biserica. Facem fotografii. De familie, le spune părintele Nicolae. Pe treptele bisericii, pe drum, în grădină. Părintele Nicolae, părintele Cira, eu, Violeta, preoteasa Emilia. Stăm pe îndelete în biblioteca părintelui Cira. Uriaşă. Cu foarte multe volume de teologie şi literatură. Părintele Nicolae scrie în Cartea de Aur despre paroh şi parohie. Frumuseţea, liniştea, dulceaţa şi seriozitatea unui sat ardelenesc. Vastitatea şi farmecul bisericii. Dragostea de carte şi enorie a tânărului preot. Impresie de fericire şi binecuvântare. Slăvit să fie Domnul care ne mai dăruieşte, în vremuri de iureş şi îmbulzeală, asemenea oază.“

Demnă de amintit este relatarea din ziua înmormântării monahului Nicolae Steinhardt, care reprezintă un paragraf de mare ţinută pentru inspiratul părinte Ioan Pintea, ucenicul apropiat şi prietenul de suflet, pe care îl redăm în continuare:

„2 aprilie 1989, ora 12:30, Rohia. Înmormântarea părintelui Nicolae. Lume multă, suspect de amestecată. Ţărani maramureşeni, scriitori, securişti, monahi, preoţi, miliţieni etc. Un singur ierarh: Justinian Chira-Maramureşanul, episcop-vicar la Cluj şi fost stareţ al mănăstirii Sfânta Ana. Predică din inimă, fără teamă, curajos. Reţin: trecutul celui ce vine la poarta mănăstirii şi vrea să intre în viaţa monahală nu interesează pe nimeni. În mulţime: Alexandru Paleologu, Toader Paleologu, Mihai Şora, Teohar Mihadaş, Adrian Marino, Adrian Popescu, Stelian Tănase, Virgil Bulat, Virgil Ciomoş, Alexandru Vlad... Lângă altarul de vară, o coroană cu flori din partea lui... Adrian Păunescu. Moment de perplexitate!... Părintele Nicolae este dus la groapă, pe umeri, de călugări. Plâng. La intrarea în cimitir vorbeşte un singur scriitor: Adrian Popescu. Despre N. Steinhardt şi sapientia cordis. Simt cum, de dincolo de dulceaţa cuvintelor, se rostogoleşte spre mulţime Adevărul, întregul Adevăr. Reîntorşi în curtea mănăstirii, punem la cale, împreună cu protopopul Năsăudului, Ioan Dâmbu, transportul manuscriselor lăsate mie drept moştenire. În taină, suspectând orice privire securistă, piezişă şi curioasă, ajutaţi de părintele Veniamin, în câteva minute sunt în posesia unui geamantan uriaş, burduşit cu manuscrise şi dactilograme. Ţin minte şi azi iuţeala cu care protopopul Dâmbu, preluând din mâinile mele geamantanul, l-a aruncat în portbagajul Daciei. Fără frică, sfidând o primejdie care plutea în aer, el şi Aurel Podaru, în casa căruia vom face un prim popas cu manuscrisele, mi-au arătat pe loc cel mai mare semn de încredere: solidaritatea.“

În amintita carte sunt ziceri de mare profunzime, apoftegme cum sunt şi rândurile închinate fiului Andrei:

„Nu fi trist! Tristeţea e păcat. Ea este umbrirea bucuriei, spune Petru Creţia. Sfinţii Părinţi enumeră între cele opt patimi: lăcomia pântecelui, desfrânarea, avariţia, mânia, lenea, slava deşartă, mândria şi... tristeţea. Tristeţea, întristarea... Iisus Hristos e cât se poate de clar în această privinţă: Nu fiţi trişti, n-a murit, ci doarme... Nu fiţi trişti ca făţarnicii... Adu-ţi aminte de Ezdra: ziua aceasta este sfântă. Nu fiţi trişti!“

Călător prin munţi, la sihaştri şi duhovnici cunoscuţi, părintele Pintea a făcut diferenţe de nuanţă şi a reţinut esenţialul. Înaintea monahului Proclu şi-a pus, pe drept cuvânt, întrebarea: „Cum să ne rugăm, Părinte? Şi care-i rugăciunea cu cea mai mare putere? Proclu răspunde: Mergeţi, desigur, şi la Sfânta Liturghie. Însă să ştiţi că cel mai eficient remediu în cazuri mai delicate, mai grave, vor fi rugăciunile de noapte (mă refer aici atât la rugăciunile făcute în Sfânta Biserică, cât şi la rugăciunile noastre, făcute în particular).

„Acest «şi la Sfânta Liturghie» mă deranjează enorm. Nu cred că e îngăduit ca mai ales un duhovnic atât de căutat să plaseze Jertfa supremă în această ordine. În mod principal rugăciuni de noapte şi în mod secundar Sfânta Liturghie. E, după părerea mea, o confuzie gravă. De neacceptat. Nu există Rugăciune mai importantă decât Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Rugăciunile de noapte sunt bune şi de folos - dacă sunt slujite după rânduială şi cu multă chibzuinţă şi nu în scopul unor efecte publicitare şi pentru impresionarea penitenţilor. Nu-mi place acest sfat dat de Proclu sihastrul. Sunt, oricum, destui slujitori de noapte, călugări şi preoţi care deschid Pravila şi ghicesc mai abitir decât slujnica din Filipi care avea duh pitonicesc. Prin urmare, nu se cade ca tocmai sihastrul Proclu să fie căldicel cu Sfânta Liturghie. Mi-ar fi plăcut să aud: În primul rând Sfânta Liturghie şi pe urmă rugăciuni de noapte.“

Citind paginile părintelui Ioan Pintea, poţi să făgăduieşti solemn că vei ţine un jurnal în care va trebui să notezi zilnic observaţii de suflet, impresii, gânduri, evenimente care în mod firesc se pot uita, modele dintr-o lume aflată în derută, lumina din inimi şi lumina din viaţa oamenilor.

Paginile părintelui Pintea invită preoţimea noastră să facă zăbavă cu cartea, să lectureze profund şi mult, să îmbine armonios sacerdoţiul şi cuvintele care-L mărturisesc pe Cuvântul ce S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan I, 14).

Mai cred că un astfel de preot, deopotrivă cultivat şi atent cu misiunea lui, străluceşte asemenea diamantului de multe carate, acoperit cu veşmântul smereniei.

Dacă numărul unor astfel de slujitori ar creşte mereu, Stăpânul, Mai-Marele Păstorilor, s-ar bucura de cei care bine au întrebuinţat talantul şi l-au înmulţit întru slava Sa.