Strugurii, fructele-medicament

▲ A sosit toamna bogată, cu roade delicioase, care desfată gusturile tuturor, de la copii la vârstnici ▲ Nu greşim mult dacă spunem că, în această perioadă, cea mai marea atenţie se acordă viilor, ale căror roade, respectiv strugurii, sunt aşteptate să intre în pârg, pentru a fi consumate atât în stare proaspătă, cât şi pentru produsele care rezultă în urma unor procese de prelucrare (must, vin, oţet, rachiuri etc.) ▲

După datele arheologice, începuturile cultivării viţei-de-vie s-au înregistrat în neolitic, cu circa 8-9 mii de ani înainte de Hristos. Arealul principal de cultură a viilor l-a constituit Asia Mică, unde, după potop, Noe ar fi cultivat viţă-de-vie pe muntele Ararat, din podişul Armeniei, la altitudinea de peste 5.000 de metri. De aici, viţa-de-vie s-a extins în tot arealul euro-asiatic. Biblia aminteşte că Iosua şi Caleb s-au întors dintr-o călătorie făcută în Canaan, de unde au adus ciorchini uriaşi de struguri. Treptat, cultura viţei-de-vie s-a transmis de la sumerieni, consideraţi ca pioneri în cultivarea viţei şi pregătirea vinului, şi a ajuns la caldeeni şi babilonieni, la egipteni, greci şi daco-geţi. Mai târziu, cultura viţei trece în Italia, Franţa, Spania, iar prin intermediul coloniştilor s-a răspândit până în America, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud. În prezent, suprafaţa ocupată cu viţă-de-vie pe glob depăşeşte 8 milioane de hectare, dintre care 60% se concentrează în ţările Europei. Cele mai mari ţări cultivatoare sunt Spania, Franţa, Italia, Turcia şi Portugalia. România, cu 250.000 de hectare, ocupă locul 9 în lume şi locul 6 în Europa. Strugurii se recoltează la maturitate, în lunile august-octombrie, pe timp însorit, fără ploaie şi fără vânt puternic. Există un mare număr de soiuri şi varietăţi, unele destinate pentru consumul la masă, iar altele pentru vinificaţie. Strugurii de masă erau cunoscuţi încă din Antichitate când romanii preţuiau, în mod deosebit, curele anuale cu struguri proaspeţi. Scrierile ajunse la noi din Antichitate arată că Hipocrate, Plinius cel Bătrân şi Galenius vedeau în bobul de strugure o pastilă tămăduitoare pentru orice boală, iar în vin vedeau o minunată băutură de leac, cu o excepţională valoare. În prezent, producţia mondială de struguri depăşeşte 60 de milioane de tone, cele mai ridicate producţii fiind înregistrate în Italia (peste 17 milioane de tone), urmată de Rusia, Turcia, Chile, S.U.A., Spania şi Brazilia. Valoarea nutritivă şi terapeutică a strugurilor Importanţa nutritivă şi terapeutică este datorată unui conţinut chimic foarte bogat, în care predomină zaharuri direct asimilabile (16-17%), acizi organici (malic, tartric, succinic), proteide (0,7–2,1%), lipide (0,4-1,7%), taninuri, derivaţi flavonici, materii răşinoase, ceară, vitamine (A, B1, B2, B6, PP, C) şi săruri minerale (K, Mg, Fe, Mn, Ca, P, I, Si). Valoarea energetică este destul de ridicată (720-980 de calorii la 1 kg de struguri). Aceasta echivalează cu valoarea energetică a următoarelor produse alimentare: 300 g pâine, 500-700 g carne de vită, 1,2 litri de lapte, 1,2 kg cartofi, 2 kg mere şi 3,5 kg tomate. Proprietăţile terapeutice ale strugurilor sunt foarte diverse şi au o eficacitate foarte ridicată în tratarea multor afecţiuni. Fiind uşor asimilabili, strugurii reprezintă excelente produse energetice, musculare şi nervoase pentru organism, apoi, remineralizante foarte bune, antitoxice, stimulente şi decongestive pentru ficat. În egală măsură sunt diuretice, laxative şi răcoritoare. Remediu în diverse boli Datorită acestor calităţi, strugurii prezintă o eficacitate foarte ridicată în tratarea următoarelor boli: anemie, convalescenţă, demineralizare, rahitism, astenie şi surmenaj; tulburări digestive, gastrite, congestia ficatului şi a splinei, constipaţie cronică, litiază biliară, enterite, dizenterie, intoxicaţii cu mercur sau plumb, hemoroizi; reumatism, artritism, gută; tuse convulsivă, astm bronşic, stări febrile, iritaţii ale căilor respiratorii, tuberculoză pulmonară; hipertensiune arterială, ateroscleroză coronariană; nefrite, litiază renală, azotemie, edeme renale, eliminarea acidului uric; obezitate; favorizarea acuităţii vizuale; dermatoze, acnee şi reîntinerire cutanată. Cura de struguri combate obezitatea Cura de struguri proaspeţi durează 3-4 săptămâni şi constă din consumul zilnic a 1-2 kg struguri bine spălaţi, pentru a îndepărta substanţele pesticide folosite la tratamentele anterioare ale viei. Doza zilnică se împarte în trei părţi: câte o treime luate cu o oră înainte de micul dejun şi înainte de cele două mese principale. În obezitate se recomandă ca, din 10 zile, să se consume numai struguri timp de 2 zile. Cea mai eficace cură recomandă ca, în primele 2-3 zile, să se consume câte un ciorchine înainte de cele 3 mese; treptat, se măreşte doza zilnică, timp de 2-3 săptămâni, până la cantitatea de 3 kg zilnic. Ulterior se reduce cantitatea de struguri, trecând la alte alimente, până la încheierea sezonului. Supradoza curei nu este indicată, întrucât poate afecta ficatul, care va prezenta stări de surmenaj. Stafidele obţinute prin uscarea boabelor de la anumite soiuri lipsite de seminţe dau, anual, o producţie globală de 4,2 milioane de tone, cele mai mari ţări producătoare fiind Turcia, S.U.A., Australia, Grecia şi Iran. Stafidele uscate au aceleaşi proprietăţi terapeutice ca şi strugurii proaspeţi. Sunt indicate în tratarea afecţiunilor pulmonare (pectorale şi emoliente), hepatice, renale şi vezicale. Sucul de struguri Numit, popular, must, se obţine prin prelucrarea primară a strugurilor ajunşi la maturitate. Anual, se produce o cantitate totală de 18 milioane de tone pe tot globul, ceea ce reprezintă cam 30% din producţia mondială de struguri. Mustul are o valoare nutritivă foarte ridicată, analizele demonstrând că este superior laptelui prin conţinutul în zahăr, materii azotate, săruri minerale şi prin valoarea calorică de peste 900 de calorii la 1 litru. Pe acest considerent, mustul din struguri a fost denumit „laptele vegetal“. Principalele proprietăţi terapeutice sunt: tonice-aperitive, nutritive, depurative, stomahice, diuretice, laxative şi excelent remineralizante, pentru care se recomandă în: anemie, convalescenţă; tulburări digestive, acidoză, afecţiuni hepatobiliare; colesterolemie, obezitate; reumatism, gută; insuficienţă cardiacă; calmarea durerilor la organele interne. În caz de intoxicare se bea câte un litru de must nefermentat timp de câteva zile consecutiv. La obezitate, se consumă zilnic câte 700-1.500 ml, timp de 1-2 zile pe săptămână. Alte utilizări Mustul este indicat în revigorarea tenurilor obosite, fiind utilizat sub forma unei loţiuni aplicate pe faţă cu ajutorul unor tampoane de vată, ţinute timp de 10 minute, urmate de o spălare a tenului cu apă şi puţin bicarbonat de sodiu. Aceleaşi efecte are şi masca preparată din sucul a 15-20 boabe de struguri copţi, care se amestecă cu amidon de porumb (zeamil); pasta obţinută, de consistenţa smântânei groase, se stropeşte cu zeamă de lămâie şi se aplică pe ten. Din testările făcute, sucul se dovedeşte însă contraindicat în litiază renală cu concreţiuni fosfatice. Cura cu must din struguri de bună calitate durează 3-4 săptămâni şi constă din consumul a 3 pahare pe zi, din care jumătate din cantitate se ia dimineaţa, pe nemâncate, iar restul - la cele două mese principale. Sucul de aguridă (din struguri necopţi) se prepară prin diluare cu apă (200 g suc la 1 litru apă) şi se foloseşte la prepararea unor alimente sau ca băutură răcoritoare. Este indicat în angine, hemoptizie, stări febrile şi stomatite. Prin siropare se utilizează ca diuretic împotriva celulitei şi obezităţii, scorbutului şi icterului. În uz extern, sucul de aguridă se aplică pe zonele din corp neuniform bronzate, asigurând o pigmentare normală.