Sub ocrotirea Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul

La pomenirea sfinților cu numele Daniel, Biserica îi aduce înaintea noastră pe Sfântul Proroc Daniel și, în chip deosebit, pe marele îndrumător al monahilor din Ținuturile Moldovei, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul. Numele acestor sfinți răsună peste veacuri, purtând în el tăria credinței și blândețea smereniei deopotrivă. Cu  câteva zile în urmă am cinstit un alt nevoitor cu acest nume, pe Sfântul Daniil Stâlpnicul, mare rugător și stâlp al credinței din ținu­turile sihaștrilor Asiei Mici. Trei sfinți, trei chipuri ale aceleiași râvne, trei făclii aprinse în vremuri și locuri deosebite, dar toate luminate de același Soare al dreptății.

Un asemenea prilej ne cheamă, cum ne învață rugăciunea rostită la slujba de Te Deum săvârșită cu ocazia sărbătoririi ierarhilor, să rostim cuvinte preabune. Astfel de cuvinte pot fi spuse și înțelese doar în măsura în care pricepem adevărul rostit de Mântuitorul: fiecare scoate din inima sa ceea ce are. Omul bun revarsă cele bune, iar omul rău, pe cele potrivite duhului său (cf. Luca 6, 45). Inima este izvorul din care curg cuvintele, și numai cine și-a curățit inima poate scoate din ea comori de lumină.

Înainte de toate, suntem datori să închinăm smerită rugăciune de mulțumire, care se îndreaptă către Dumnezeu, Izvorul a tot binele, dar, în același timp, cinstește și persoana pentru care este săvârșită. Mulțu­mirea noastră nu este compliment lumesc, ci recunoaștere a darurilor pe care Dumnezeu le revarsă prin slujitorii Săi aleși. Îl cinstește pe Patriarhul care se străduiește mai mult pentru alții decât pentru sine și care lucrează mai mult pentru Biserică decât pentru propria persoană.

Se cuvine a alcătui câteva cuvinte despre privilegiul și binecuvântarea de a fi contemporan cu sfinții, de a-i cinsti, de a fi rugători către ei și, la rân­dul nostru, de a ne strădui să fim, fiecare după putere, pildă și spri­jin pentru cei din jur. Este o binecuvântare pe care nu întotdeauna o pricepem pe deplin în vremea în care o trăim; abia mai târziu, privind înapoi, înțelegem cât de mare a fost darul.

Ce înseamnă, însă, acest privilegiu? Cartea Viața și petrecerea sfinților, tipărită în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, mărturisește că Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, străbătând munții în călătoriile sale, a văzut și s-a închinat la moaștele mai multor sfinți - sunt pomeniți nouă la număr -, printre care se află și sfântul pe care Biserica îl cinstește la 18 decembrie, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, nevoitor al liniștii și vas ales al harului dumnezeiesc. Nouă sfinți întâlniți în peregrinările prin munții Moldovei, ce minunată moștenire duhovnicească a acestui pământ binecuvântat!

Nu știm cu exactitate în ce împrejurări moaștele sale au fost mutate de la Mănăstirea Voroneț sau așezate în mormântul pregătit de ucenicul său, în pronaosul bisericii zidite acolo în anul 1488. Taina acestei mutări s-a păstrat în tăcerea veacurilor, dar roadele ei le simțim și astăzi. În afară de Mitropolitul Dosoftei, cu anevoie pot fi identificați ierarhi care să fi fost contemporani cu atât de mulți sfinți.

Contemporaneitatea nu înseamnă doar o întâlnire fizică, singulară sau repetată, ci o dragoste adâncă și statornică îndreptată către sfinți - atât către cei ai vremurilor noastre, cât și către cei din alte epoci. Mărturie vie a acestei iubiri sunt cele peste două sute de acatiste închinate sfinților Bisericii Ortodoxe, mai ales celor din pământul românesc, aflate în rugăciunea și atenția Preafericitului Părinte Patriarh. Pentru fiecare dintre ele s-a făcut o atentă diortosire, iar unele au fost rescrise aproape integral. Fiecare cuvânt a fost cântărit și fiecare stih îndreptat cu grijă și nu cu puțină osteneală.

Sfântul Cuvios Cleopa vorbea adesea despre cât de importantă este rugăciunea personală și, folosind cuvintele marilor Părinți ai Bisericii, arăta că omul care se roagă este asemenea unui vas care se umple neîncetat. Prin învățături simple, dar adânci, arăta cum rugăciunea este ca focul care îndepărtează toate gândurile rele și umple sufletul de bunătate și smerenie. Prăznuirile frumos alcătuite ale sfinților, privegherile mai lungi sau mai scurte, întinse pe parcursul întregului an bisericesc, arată cu prisosință această lucrare tainică a inimii.

Dacă cineva aduce mărturie din ședințele de lucru ale Sinodului mitropolitan, unde fiecare cuvânt este analizat cu atenție, unde se petrec ceasuri întregi pentru a îndrepta formulări venite din diferite locuri, se vede limpede dragostea pentru pravilă. Este o trudă ascunsă, pe care puțini o văd, dar ale cărei roade le gustă toți cei care se roagă. Pravila, termen provenit din limba slavonă, poate fi înțeleasă drept rânduiala de rugăciune și de cinstire a sfinților.

Ce înseamnă, apoi, întâlnirea personală cu sfinții? Fie că vorbim despre anul 1977, în Grădina Maicii Domnului, la întâlnirea cu Sfântul Paisie Aghioritul, cu Sfântul Cleopa, pelerin și el în același timp în Muntele Athos, fie despre întâlnirea cu sfinții de la Sihăstria, cu Sfinții Paisie și Cleopa Ilie, cu Sofian de la Antim, cu Dometie de la Râmeț şi Cuviosul Petroniu de la Prodromu - fără a-i uita pe ceilalți, cunoscuți într-un alt mod -, precum și pe marele îndrumător, înțelept teolog al veacului al XX-lea, Sfântul Dumitru Stăniloae, toate ne arată că sfințenia nu apar­ține doar trecutului, ci rămâne o pre­zență vie, lucrătoare și roditoare în Biserică. Sunt întâlniri care lasă urme adânci în suflet, care schimbă destinul celui care le trăiește, care deschid ferestre spre veșnicie.

Există însă și un alt chip al întâlnirii cu sfinții, cum s-a întâmplat în cazul canonizării Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul, care a fost cinstit ca atare încă de la trecerea sa din această viață. El a fost îngropat la Voroneț, în jurul anului 1500. Piatra funerară nu amintește anul mutării sale la Domnul, însă cronicile din perioada imediat următoare vorbesc despre el ca despre un sfânt recunoscut și venerat îndată după așezarea în mormânt, iar încă de la jumătatea veacului al XVI-lea, mărturiile vremii îl prezintă ca făcător de minuni.

O cinstire timpurie se vede limpede și în reprezentarea sa iconografică: ucenicul său, Mitropolitul Grigorie Roșca al Moldovei, l-a pictat cu aureolă în momentul încheierii operei de la Voroneț. Mitropolitul este zugrăvit într-o parte a ușilor de la intrare, iar Cuviosul Daniil Sihastrul, în cealaltă, purtând semnul sfințeniei, aureola, mărturie a cinstirii de care se bucura deja în conștiința vie a Bisericii. Stau față în față ierarhul și sihastrul, dând mărturie despre legătura cea tainică dintre slujirea în lume și nevoința în pustie.

Ce înseamnă, apoi, să te bucuri și să ai privilegiul de a participa și de a stărui la canonizarea oficială a unui sfânt? Deși Cuviosul Daniil Sihastrul a fost trecut încă din anii de după moarte în rândul sfinților, canonizarea sa oficială a avut loc în iunie 1992, iar proclamarea solemnă a acestei canonizări s-a săvârșit la Mănăstirea Putna, împreună cu a fiu­lui său duhovnicesc, voievodul cti­tor și iubitor de Biserică, Măria Sa Ștefan. Duhovnicul și ucenicul, împreună înălțați la cinstea de sfinți: rara împletire a rugăciunii cu făptuirea, a nevoinței cu ctitorirea, a tă­cerii cu izbânda. Nu viața celui din urmă, lăsată în mâna lui Dumnezeu, ci faptele cele mari și rodirea lor în istorie l-au învrednicit de închinarea datorată sfinților, ca o mărturie a legăturii adânci dintre sfin­țenie și istoria neamului.

După puțina mea pricepere, nu cred că România ultimului veac - având în vedere și canonizările săvârșite după anul 1950 - a cunoscut un loc în care să se fi adunat mai mult popor și mai multă evlavie decât la Mănăstirea Putna, în acel început de iulie 1992. Au fost pre­zenți aproape toți ierarhii Sfântului Sinod de atunci, mai restrâns numeric decât în prezent, dar și Preșe­dintele României, marcând singura prezență a unui șef de stat la un asemenea eveniment, însoțit de mulți demnitari și oameni mari. Aceste manifestări arată, pe de o parte, omagiul adus unui mare voievod al neamului, iar pe de altă parte, cinstirea duhovnicului său, legătura tainică dintre cârmuirea pământească și povățuirea duhovnicească. Căci un neam se clădește nu doar prin vitejie, ci și prin sfin­țenie, nu doar prin cetăți, ci și prin mănăstiri, nu doar prin voievozi, ci și prin sfinți.

De asemenea, este un mare privilegiu să așezi sfinții pământului românesc pe zidurile Catedralei Naționale, ca pe niște făclii de lumină pentru neamul nostru. În ultima perioadă, mai precis cu o lună înainte de momentul sfinţirii picturii, au fost montate ultimele mozaicuri ale sfinților de curând cano­ni­zați. Ei vin să se alăture celor dinainte, alcătuind un sobor nesfâr­șit care ne privește din înaltul bolților și ne cheamă să-i urmăm. Preafericirea Sa le-a cercetat pe toate cu luare-aminte, le-a îndreptat și a oferit sugestii inspirate, pentru ca aceste icoane să devină adevărate repere de viață și de trăire, precum și modele pentru pictorii vremurilor viitoare. Fiecare detaliu este important: culoarea veșmântului, lumina din privire, poziția mâinilor, căci icoana nu este doar artă, ci fereastră spre sfințenie.

Cred că toate aceste împliniri sunt daruri ale lui Dumnezeu, revărsate peste cei care iubesc cuvintele Evangheliei, iubitori de praznice, privegheri, pravilă și de astfel de rânduieli. Sunt daruri care nu se dau întâmplător, ci doar celor care își pregătesc inima să le primească, celor care veghează și așteaptă.

Limba greacă păstrează în tezaurul ei termenul de akolouthía, care se referă atât la slujbele din chilie, cât și la cele din biserică. Este cuvântul care înseamnă „urmare”, „însoțire”, pentru că slujba înseamnă a-L urma pe Hristos, a merge după El pas cu pas, în rugăciune neîncetată.

Rânduielile pravilei personale și ale privegherilor închinate sfinților devin îndemnuri și pentru alții să se roage, citind acatistele și învățând din viața lor.

Sfântul Simeon Metafrastul spune că mult folositoare sufletului sunt viețile bărbaților neînfricați și iubitori de Dumnezeu, vorbind din calitatea de cel mai mare aghiograf - sau cu siguranță printre cei mai mari - pe care i-a cunoscut Biserica Ortodoxă (P.G. 116, 417- 468). El a exprimat în cuvinte ceea ce alții au trăit în fapte, a devenit glasul sfinților care tăcuseră în viață. Alături de el, trebuie amintiți și cei care s-au ostenit în aceeași dorință: de a cinsti sfinții și de a așeza cuvintele lor ca modele și îndreptare pentru alții.

Drumul unui căutător al cuvintelor Evangheliei și al înțelepciunii, început într-o localitate cu tradiții și pământuri mănoase, având o biserică ocrotită de Sfânta Parascheva - Do­brești, a continuat în multe alte locuri, a trecut prin Transilvania, la Sibiu, la București, în ținuturile Alsaciei, ale Germaniei și Elveției la Sihăstria Neamțului, pentru a reveni din nou la București, apoi, pentru scurt timp, la Timișoara, iar ulterior aproape de muntele sfânt al Ceahlă­ului și de apele Prutului, care au despărțit vremelnic frații de frați.

În toate aceste locuri, iubitorul de sfinți a arătat celor din jurul său înălțimile Muntelui Horeb și zefirul lin păstrat acolo, suflarea subțire în care Dumnezeu Se face cunoscut celor curați cu inima. A fost ca Moise, care urca pe munte și cobora la popor, aducând din înaltul tainei lumină pentru cei de jos. S-a confruntat și cu încercările asemenea coborârii în groapa cu lei, alături de provocările unei lumi care nu doar că nu-L iubește pe Dumnezeu, dar nici nu prețuiește omul, făptura zidită după chipul Celui Preaînalt. Sunt vremuri în care leii umblă liberi, cău­tând pe cine să înghită. Și totuși, s-a arătat tuturor că adevă­rații păstori pot îmblânzi leii, făcându-i asemenea mielușeilor, iar rugăciunea stăruitoare aduce roua liniștirii peste cuptorul încins de focul încercărilor.

Sărbătorile Sfântului Daniil Stâlp­nicul, ale Sfântului Proroc Daniel și ale Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul au fost cinstite de mai multe ori de ierarhii Bisericii noastre, de vreme ce, în istoria Munteniei, au mai existat doi mitropoliți care au purtat numele Daniel. Unul a păstorit la Târgoviște, fiind Mitropolit al Ungro-Vlahiei, având reședința acolo, iar celălalt, la începutul veacului al XVIII-lea, a păstorit la București, ctitorind un paraclis sub ocrotirea Sfântului Proroc Daniel, în reședința sa, devenită după 200 de ani Reșe­dință Patriarhală.

Ei au adus în actualitate, în vremea lor, virtuțile Sfinților Daniel, a căror lucrare s-a conturat cu și mai multă limpezime, în acești ultimi optsprezece ani și mai bine, ca o rodire binecuvântată a unei slujiri statornice. Virtuțile sfinților nu rămân în trecut, ci se reînnoiesc în fiecare generație, luminând fiecărei vremi potrivit cu nevoile ei.

Ne vom inspira din înțelepciunea palamită, care învață că orice cuvânt poate fi înțeles diferit de unii și de alții. Orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt. Arată-mi cuvântul care să contrazică fapta. Căci fapta stă neclintită și neîndoielnică, ea este mărturia cea vie care nu poate fi tăgăduită...

Cred că sfinții, contemporani nouă prin timpul în care trăim, și prin chemarea lor în rugăciune, prin imnurile care le-au fost închinate, sunt de mare ajutor în lucrarea arhierească a Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, dar și în lucrarea tuturor celor care se străduiesc să se apropie mereu de Mai-Marele Păstorilor, Mântuitorul Iisus Hristos.

Cred că, așa cum Prorocul Daniel, aflându-se printre străini, departe de casă și în mijlocul încercărilor, în fiecare zi își deschidea larg fereastra către Ierusalim și se ruga Dumnezeului Celui adevărat, tot astfel Preafericitul Părinte Patriarh deschide, în fiecare zi, fereastra odăii sale spre Dumnezeu, și spre Catedrala Națională, un proiect temerar, îndreptat către cer, despărțit de cele ale țărânei. Numele Daniel, „judecata lui Dumnezeu”, ne cheamă pe toți să trăim sub privirea Celui care vede tot, dar care vede cu iubire, care cântărește tot, dar care cântă­rește cu milă. Și că, în această lume în care atâtea se clatină și se risipesc, păstorirea cea bună rămâne ancora noastră, iar rugăciunea statornică rămâne ancora celui care păstorește.

Odată cu florile recunoștinței noastre, așezăm rugăciunile pe care le înălțăm către Sfinții Daniel: către Sfântul Proroc Daniel și către Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, îndrumător al sihaștrilor de la Putna și Voroneț, neuitându-l pe Cuviosul Daniil Stâlpnicul. Sunt flori care nu se veștejesc.

Ne rugăm ca acești aleși ai lui Dumnezeu să-i dăruiască Preafericitului Părinte Patriarh sănătate, lucrare inspirată, ajutor de la Dumnezeu și rouă cerească, pentru a păstori pe toți deopotrivă - și pe miei, și pe lei -, făcându-se tuturor pildă prin râvnă, înțelepciune, dragoste și prin alte virtuți pe care le insuflă tuturor celor pe care îi întâlnește și împlinite în lumina evlaviei arătate neîncetat față de Evanghelie și de sfinții Bisericii, întru care Dumnezeu este minunat.