Sub semnul Crucii

Tradiţional, începutul de an este asociat cu o dorinţa firească de înnoire. Fiecare dintre noi îşi propune să facă totul mai bine. Cel mai adesea, aceste promisiuni ale primelor ore din ianuarie sunt uitate în doar câteva zile, chiar înainte de încheierea primei luni a anului. Cel mai adesea… Dar dacă acum, de această dată, ar fi altfel? Dacă acum ne-ar reuşi mai mult, dacă începutul de an ar fi cu adevărat altceva decât o promisiune respectată în parte, în cel mai fericit caz?

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“, se spune la Matei 5, 8. Începutul este posibil în inimi. Să fim curaţi cu inima, chiar dacă ne este greu, fiindcă am uitat cum s-ar putea ea deschide pentru a ne apropia unii de ceilalţi. Ca atunci, în vremea de demult, când ne iubeam şi ne respectam, când recunoşteam în aproapele nostru chipul lui Dumnezeu sădit în om. Dacă vor râde ceilalţi de noi, când mărturisim că vrem să trăim cu inima curată? Dacă vom pierde poziţia socială la care am râvnit atâta şi pentru care am făcut sacrificii călcându-ne, cum se zice, pe inimă? Dacă ceilalţi nu ne vor mai privi nici cu teamă şi nici cu respectul cuvenit? Trăim un paradox permanent. Ştim de dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă, dar acţionăm ca şi cum nu am fi auzit niciodată că există. Mai mult, dacă cineva ar veni din altă parte, de exemplu, un extraterestru, şi ne-ar vedea cum ne purtăm, ar putea crede că am fost aruncaţi într-un mediu duşmănos, potrivnic, împotriva căruia luptăm cu vitejie pentru a-l distruge. Extraterestrul nu ar crede niciodată că distrugem lumea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, dar pe care am ajuns să o urâm şi să o duşmănim. Dacă totul ne este duşmănos, nu ne mai rămâne decât să vrem să ne ascundem de Dumnezeu, să-L scoatem din inimi, să zicem că nici nu există. Aşa, putem să distrugem totul şi să ne amăgim că avem sufletul împăcat. Iarăşi s-au adunat mii şi mii de politicieni într-o conferinţă pentru salvarea mediului. Cum şi-au riscat toţi, eroic, viaţa, decolând şi aterizând de zeci de ori pe aeroportul plin de zăpadă şi gheaţă de la Copenhaga, pentru a salva planeta! Cum s-au cheltuit alte mii şi mii de tone de benzină pentru toate aceste avioane ce zburau din toate colţurile lumii către nordul îngheţat al Europei! Chiar nu s-a gândit nimeni că pentru a economisi resurse şi a se polua mai puţin aerul, ar fi trebuit să se zboare către Danemarca vara, şi nu în miezul lui decembrie? Şi aşa toată osteneala a fost degeaba, nu a ieşit nimic. Ce păcat că toată lumea s-a ascuns în spatele a tot felul de cifre, cel mai adesea sume imense. Astfel, s-a uitat că se vorbea despre lumea creată de Dumnezeu, din iubire absolută şi ca semn al iubirii absolute. Că această lume ne-a fost dată nouă în păstrare şi, cel mai important, că a fost un timp când eram conştienţi de acest lucru şi ne purtam ca atare. Îmi amintesc, copil fiind, cum vorbeau oamenii despre pădurea care stătea deasupra satului, ca o blană verde pe cocoaşa muntelui ce părea un leu uriaş, tolănit pe labe şi care ne păzea pe noi, cei în vale. Când am ajuns iarăşi în sat, trecuseră zeci de ani, blana dispăruse cu totul. Nici cocoaşa leului nu mai era verde, ci brăzdată de zeci de şanţuri negre, după cum apa rupea pământul golaş, la fiecare ploaie. Pentru cei bătrâni, pădurea era ca o binecuvântare, pentru cei de acum - doar nişte lemne. Nici nu a meritat să munceşti atât cu tăiatul, că banii au ajuns oricum numai pentru o motoretă veche care se strică tot timpul, chiar bună de dat la fiare vechi. Protecţia mediului nu va fi niciodată efectivă dacă este văzută doar ca simplă afacere sau ca un transfer de bani, fără nici o legătură cu credinţa în Dumnezeu. Teologul brazilian Leonardo Boff crede că ieşirea din actuala criză ecologică se poate realiza doar prin rememorarea duhovnicească a actului creaţiei lumii de către Dumnezeu, înţeles ca normă etică a întregii omeniri. Astfel se poate formula o eco-teologie plină de sens, acceptată unanim în diferitele religii. Desigur că viziunea lui Leonardo Boff nu este utopică, ea fiind importantă nu numai ecologic, ci şi ca punct de plecare concret pentru un dialog efectiv între religii. Dar cum poate eco-teologia să fie un punct comun de plecare când o parte a lumii se încăpăţânează mai departe să-L scoată pe Dumnezeu din inimi? Un tribunal cere ca Sfânta Cruce să fie interzisă în şcoli, şi, probabil, apoi, în viaţa întregii societăţi. Încercarea de a prezenta copiilor Sfânta Cruce ca pe ceva negativ, ce trebuie interzis, este paradoxală în sine. De ce să ascundem copiilor ce a adus creştinismul lumii? Se poate uita că primii creştini au fost aceia care au schimbat mentalitatea societăţii antice greco-romane, care considera sclavia - chiar şi a copiilor - normală, cu toate implicaţiile morale ale acesteia? Teologul german Gotthart Fuchs scria că: „prin Cruce ne vedem confruntaţi cu propria violenţă. Suntem chemaţi să ne schimbăm şi să ne manifestăm grija pentru ceilalţi. Să ne iubim duşmanii, să iertăm şi să ajutăm. Revoluţia culturală creştină are urmări ieşite din comun, până astăzi“. În loc de a se interzice Sfânta Cruce, s-ar putea formula pozitiv simbolul etern al acesteia. Sub semnul Crucii şi în respectul tuturor religiilor, s-ar putea găsi uşor punctul comun care să ne salveze, pe noi, oamenii, care dorim să ne respectăm unii pe alţii şi care respectăm lumea lui Dumnezeu. Aceasta ar fi cea mai prielnică schimbare la început de an. O schimbare reală şi care trebuie, de această dată, să ne reuşească. Să ne punem viaţa sub semnul Crucii !