Sub tei cu flori de promoroacă, în cântecul amintirilor

Datoria sfântă a Bisericii este de a‑i pomeni pe toți fiii ei: pe cei care, întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, au trecut hotarul acestei lumi; pe cei care au iubit Cuvintele Evangheliei, dar și pe cei care au iubit cuvântul frumos, plăsmuit cu migală în vers, în proză, în pagini care dezvăluie adânca frumusețe a spiritualităţii neamului românesc.

Ziua de 15 ianuarie l‑a adus întru cinstire pe Mihai Eminescu, poetul naţional pe care Biserica îl cinsteşte fiindcă şi el, la rândul său, a cinstit‑o, rostind cuvinte care descoperă limpede calitatea sa de fiu al unei mame: Biserica și neamul românesc.

La jumătatea lunii iunie, gândurile noastre se îndreaptă totdeauna, cu evlavie către chipul său nemuritor. Despre geniul lui strălucitor au vorbit marii condeieri ai literaturii române, dar și oamenii simpli, care l‑au cunoscut ori l‑au întâlnit la Viena, Cernăuți, în capitala României ori la Mănăstirea Putna. Au vorbit cu preţuire despre el poeți, scriitori, slujitori ai Bisericii. Nu‑l putem uita pe fericitul întru pomenire Miron Cristea, întâiul Patriarh al României, care i‑a dedicat o lucrare de referință, deschizătoare de drum, folosind unele dintre cele mai alese cuvinte.

Au adus, de asemenea, mărturii tulburătoare rudele sale, întrucât Eminescu provenea dintr‑o familie aproape monahală, cu numeroși unchi, mătuși și verișoare, mai ales dinspre mamă, care au îmbărcat mantia smereniei. Toate mărturiile scrise despre el vorbesc despre un om al modestiei adânci, dincolo de un geniu care continuă să uimească. Aceste gânduri curate de atunci și de acum ne arată limpede că există oameni care rămân nemuritori dincolo de hotarele timpului.

Mă voi opri, pe scurt, asupra a două astfel de mărturii care ne îndeamnă și pe noi la cinstire, pomenire și neuitare.

Cel dintâi este Teodor V. Ștefanelli, prieten apropiat din anii liceului, apoi tovarăș de întâlniri și dialog. El este martorul serbării de la Mănăstirea Putna (1871), eveniment răsunător, menit să pregătească, în chip tainic, drumul către întâlnirea de la Alba Iulia și către unirea românilor.

Eminescu le mărturisea celor apropiați dorința de a trezi sentimentul național adormit în conștiința multora dintre contemporanii săi. De aceea, încă din 1869, a trimis scrisori în toate provinciile românești, pentru ca serbarea de la Putna, care a adunat mii de oameni, să devină o mărturie grăitoare a unității de neam.

Ștefanelli ne spune că Eminescu nu a dorit să fie în fruntea comitetului de organizare. A refuzat întâietatea, deși a muncit cel mai mult, lăsându‑l pe Ioan Slavici, prietenul său apropiat, să ocupe această poziție.

Prin cuvintele lui Ștefanelli ni se dezvăluie atmosfera de mare intensitate sufletească a acelor zile de hram: oameni veniți de departe, un loc oarecum nepregătit pentru asemenea mulțimi, bucuria și emoția unei întâlniri de mare răsunet. La final, Eminescu îi mărturisea prietenului său profunda recunoștință că oamenii de seamă ai neamului se întâlniseră, iar ideea unității naționale devenea tot mai vie pe buzele lor - idee care avea să se împlinească, după cum știm, în 1918.

La aproape un veac distanță, un alt poet, al unor vremuri grele pentru România, avea să rostească o mărturisire de o frumusețe tulburătoare: „Eminescu n‑a existat”.

A existat, spune el, o țară frumoasă, la margine de mare, cu valuri ce fac noduri albe. Au existat oameni simpli, domnitori ca Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, țărani adevărați, ciobani și plugari care se strângeau noaptea în jurul focului să spună poezii.

Plecau la luptă când auzeau câinii lătrând la stână și dădeau piept cu tătarii, avarii, hunii, leșii și turcii.

În clipele de răgaz, cântau din fluier și curgeau doinele la vale pe toți munții Moldovei, Munteniei, Țării Bârsei, Vrancei și ai altor ţinuturi românești. Au existat și codri adânci, un tânăr care vorbea cu ei întrebându‑i ce se tot leagănă fără vânt, numărând plopii , norii întinși pe șesuri, care nu se vor mai întoarce niciodată. Pentru că toate acestea nu purtau un nume, li s‑a dat unul singur: Mihai Eminescu.

În acest nume se adună, în viziunea unei conștiințe românești profunde, tot ce are frumos istoria noastră: oameni care au iubit‑o, au apărat‑o, au murit pentru ea; codrii, norii, plopii fără soț, teii care‑și revarsă mireasma peste pământul țării.

Pe cel cu numele Mihai Eminescu îl pomenim mereu, rugându‑L pe Dumnezeu să‑l păstreze în Cartea Vieții. Căci, după cum ne spune Apocalipsa, cei care nu sunt scriși în Cartea Vieții, de fapt, nu există. De aceea înălțăm rugăciune ca Eminescu să fie scris dincolo de toate cărțile omenești, în Cartea Vieții, înaintea Tronului Ceresc.