Suceviţa sub semnul unei noi zodii

Am petrecut într-o vreme o parte a vacanţei de vară la Suceviţa, aşezarea cuibărită în valea ferestruită de un sălbatic pârâu pe coborâşul Obcinei celei Mari, în tihnitul luminiş străjuit de înălţimi domoale, şindriluite de brazi majestuoşi. Oriunde îţi îndrepţi privirile dai de privelişti încântătoare, odihnitoare ale sufletului şi slobozitoare ale lacrimilor emoţiei. Este acest topos o alcătuire de sihastru şi domestic, fericit potrivite, în stare a alina dorul de singurătate al fiinţei omeneşti, fără a o rupe cu totul de universul traiului de fiecare zi. Muntele, atât de dorit de cel care vieţuieşte la şes sau chiar la deal, este aici la îndemână, accesibil, uşor de cucerit, dar integrat civilizaţiei contemporane, într-o ambianţă de îmbietor tărâm de existenţă umană. Nu, nu-s hirsute şi spăimoase aceste locuri păduroase şi nici nu-s cuprinse în linţolurile tenebrelor nepătrunse. Domneşte o blândeţe lăuntrică pe această vale presărată cu şirag de mărgăritare, cum se văd, privite de la o oarecare depărtare, bisericile, casele, acareturile.

 

Cândva aici nu era decât mănăstirea, albind cu diamantul cioplit în piatră întinderile de verde ale văii. Ctitoria Movileştilor, cu frescele în care smaraldul are pulsaţia cea mai intensă, lasă impresia de la înălţime a unei marame învolburate pe o pajişte mereu înverzită. Meşterii ziditori n-au făcut altceva meşterind-o decât să adauge podoabă nouă acestui colţ mirific de natură şi, astfel, să-i sporească farmecul şi măreţia. Cu timpul, după aşezarea sihaştrilor şi monahilor, au venit să trăiască aici, atraşi de minunăţia văii, de cuvioasa vieţuire călugărească, mirenii, care şi-au tocmit case pentru şedere statornică. Aşa s-a născut aşezarea, ce a crescut ca în poveşti şi a cuprins cu brâiele ei mănăstirea, ajunsă a fi acum miezul Suceviţei. O întemeiere ce s-a alcătuit în chipul acesta sub zodia credinţei şi frumuseţii.

 

Giuvaierul din poiană, biserica mănăstirii, a impus celor descinşi după zidirea chinoviei, când au purces la ridicarea gospodăriilor, să construiască animaţi de respectul frumosului şi de cuviinţa ce-i totdeauna măsura lucrului bine rostuit. Chiar dacă unele din aceste construcţii sunt mai umile, potrivit îngăduinţei pungii, toate respiră o frumuseţe simplă, dar curată şi înălţătoare în acelaşi timp. Sunt croite şi făptuite armonic şi original. S-au ivit nu ca adaos, ci ca parte organică a locului. Aparţin acestui humus şi ambianţei în care există.

 

Schimbările de după 1989 au fost benefice pentru Suceviţa. Oamenii din partea locului, plecaţi în lumea largă a Europei, unde şi-au găsit uşor de lucru, fiind buni şi harnici meseriaşi, au investit sume importante din  banii câştigaţi cu trudă acolo în modernizarea habitatului existent sau au construit locuinţe noi. Cele mai multe dintre gospodării sunt confortabile, dar şi ochioase. Florile nu se răsfaţă ca altădată doar în curţi, ci împodobesc ferestrele, balcoanele. O veritabilă întrecere s-a declanşat între gospodari. Vechea zicală „să moară şi capra vecinului“ pare să fi fost uitată la Suceviţa. Locuitorii aşezării bucovinene vor să-şi depăşească semenii, să fie, dacă se poate, mai cu moţ ca acela din preajma lor. O emulaţie cu adevărat binefăcătoare a pus stăpânire pe oamenii Suceviţei. Mai mult, tărâmul acesta atrage magnetic. Mulţi sunt cei din alte orizonturi ale ţării şi lumii care s-au stabilit la Suceviţa în aceste două decenii şi mai bine. Aceştia, seduşi de splendoarea ţinutului montan, au cumpărat pământ, au construit vile arătoase, una şi una, pe cursurile tuturor pâraielor ce se prefiră din obcină. Suceviţa a devenit miraculos de repede o staţiune. Unele din casele sătenilor şi ale noilor veniţi au fost transformate în pensiuni. De asemenea, s-au deschis şi câteva hoteluri de lux. Suceviţa tinde să devină o Sinaie a Bucovinei. Localitatea ce-şi are cuibarul în miraculoasa vale a Suceviţei, la poalele Obcinei Mari, se află de un timp sub zodia unor schimbări spectaculoase şi de bun augur.

 

La Suceviţa viaţa curge în vaduri vechi şi-n vaduri noi. Un zăcământ pe care Dumnezeu ni l-a dăruit cu îmbelşugare e scos la lumină. Este lucrarea unor oameni vrednici, a monahilor de ieri şi de azi, a tăietorilor de lemne şi crescătorilor de animale de odinioară şi de acum. Duc mai departe o tradiţie căreia îi conferă noi valenţe.