Suferinţă şi bogăţie, tăcere şi fast

Atunci când ai în faţă sau asculţi o pildă cu o aşa mare bogăţie teologică şi de învăţături legate de vieţuirea omului pe acest pământ, cum este parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca XVI, 19-31), îţi este foarte greu să te opreşti doar asupra unor puncte. Însă un elementar simţ al măsurii ne face să ne îndreptăm atenţia către câteva aspecte care invită la echilibru şi la evitarea exceselor.

Poate părea surprinzător, dar afirmaţia de mai sus nu se referă la desfătarea pe care bogatul, trista figură a acestei pericope, o încerca zi de zi. Nu luxul, nu rafinamentul hainelor sau belşugul mâncărurilor sunt ţinta cuvintelor noastre. Ne interesează felul în care un om refuză să-şi asume umanitatea sa în anumite momente ale vieţii, încercând o recuperare a simţurilor fireşti, este adevărat, tardivă, mult prea tardivă, după ce amuţeşte minunatul ceasornic din piept. Îndestulatul personaj care deschide fragmentul evanghelic "se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit" (v. 19). Şi nu cred că lucrul care trebuia condamnat la el era că se înveşmânta în acest fel - până la urmă erau darul şi responsabilitatea date lui de Sus -, ci mai degrabă faptul că o făcea în toate zilele. Cu alte cuvinte, fără pauză, fără să fie şi altfel, fără o perioadă de asceză, de odihnă în veselire. Desigur, nimeni nu poate să conteste şansa îndestulării cuiva şi nici nu are motive să îl invidieze cumva. Dar, la fel de adevărat, chiar şi în abundenţă este nevoie de echilibru, de repaus. Şi nu doar pentru că belşugul înseamnă risipă, ci şi pentru că transformarea lui în element cotidian duce la neputinţa bucuriei. Nimic nu e nou. Mereu desfătare, mereu chef, mereu joc. Observăm validitatea acestei afirmaţii după o perioadă de post, atunci când înfrânarea de la anumite alimente, pe o oarecare perioadă de timp, ne provoacă plăceri culinare, mai mici sau mai mari. De cealaltă parte, fără să dorească asta, Lazăr îşi trăia viaţa într-o mizerie, de asemenea, zilnică. Ar fi vrut să fie altfel, poftea "să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui" (v. 20). Cei doi se aşază imediat la alte două extreme ale comportamentului uman: bogatul se veselea într-un mod grandios, în petreceri, cântări şi distracţii gălăgioase, iar Lazăr suferea în tăcere la poarta sa. Tărăboiul avuţiei contra unei tristeţi mute. În sfârşit, deznodământul vieţii celor doi îi separă, deoarece unul este "dus de către îngeri în sânul lui Avraam" (v. 22), iar bogatul urmează o direcţie opusă, fiind înmormântat. Ei bine, dacă până acum ni s-a părut că îndestularea îl făcuse pe eroul negativ al acestui fragment să uite că vederea îi este dată nu doar pentru a-şi fixa şi a pofti la plăcerile lui, într-un mod egoist prin excelenţă, iată că "în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui" (v. 23). El, cel care nu reuşise să distingă că la poarta sa un om se chinuie de foame, boală şi singurătate, acum vede de departe pe Avraam. Aşadar, ar fi putut să vadă şi în viaţă, dar nu a vrut. Putea să fie om, dar a refuzat. Putea să fie în comuniune de iubire cu bietul suflet ce tânjea după o bucată de pâine la poarta sa, dar a preferat să îl arunce pe acela în mijlocul câinilor care îi lingeau bubele. Încă un lucru observăm: atitudinea lui Lazăr pe pământ era una admirabilă. Lihnit de foame, în dureri, părăsit, el nu ţipă, nu se plânge, ci îşi înghite lacrimile. Ajuns în iad, bogatul strigă disperat după ajutor. Sperăm că am reuşit în câteva cuvinte să arătăm de ce Lazăr şi bogatul nu s-au întâlnit nici după adormirea lor. Pentru că unul, aşa cum îi este şi numele în ebraică - Dumnezeu este în ajutorul meu -, a nădăjduit în dreptatea şi mila lui Dumnezeu, iar celălalt, bogatul anonim, de nepomenit, a epuizat pe pământ şansele oferite de Sus. Discreţia, bunul-simţ şi credinţa în Dumnezeu au biruit gălăgia, insensibilitatea şi egocentrismul. Este o lecţie, căci aşa se întâmplă mereu. "Cei doi se aşază imediat la alte două extreme ale comportamentului uman: bogat se veselea într-un mod grandios, în petreceri, cântări şi distracţii gălăgioase, iar Lazăr suferea în tăcere la poarta sa. Tărăboiul avuţiei contra unei tristeţi mute."