Suflete al meu, sfârșitul se apropie...

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și vei să te tulburi; deșteaptă‑te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni și toate le plinește.”

Dacă suntem cu luare‑aminte asupra cuvintelor Sfântului Andrei Criteanul, descoperim că nu mai au nevoie de alte tâlcuiri, întrucât poartă în sine o bogăție duhovnicească neasemuită și o frumusețe rar întâlnită.

Autorul canonului, cunoscut drept un adânc exeget al Scripturii, un ales cuvântător și imnograf de o finețe aparte, a rămas în conștiința Bisericii mai ales prin această capodoperă a pocăinței, așezată cu înțelepciune la începutul urcușului duhovnicesc al Postului Mare.

În cuprinsul Canonului, glasul său nu judecă, ci se smerește; nu acuză pe alții, ci se așază pe sine mai jos decât toți. „Cunoscând eu mai dinainte faptele mele, mărturisesc că pe toți i‑am întrecut cu păcatele.” O astfel de mărturisire, rostită din adâncul inimii, îl apropie pe om de Dumnezeu mai mult decât orice alt cuvânt, căci zdrobește mândria și deschide poarta milei dumnezeiești. În această smerenie se află începutul întoarcerii, puntea nevăzută dintre cădere și ridicare.

Exemplele pe care Canonul le aduce înaintea noastră sunt cu adevărat pătrunzătoare. Fiecare nume din istoria mântuirii devine o oglindă în care sufletul este chemat să se privească: a lucrat binele sau a rămas în împietrire? A cunoscut pocăința sau a pierdut‑o până la sfârșit?

Cu toate acestea, Sfântul Andrei nu se compară niciodată cu cei care s‑au ridicat, ci numai cu cei care au căzut, spunând cu durere că lor li s‑a asemănat și el. Această coborâre de bunăvoie în adâncul smereniei devine, paradoxal, o înaltă treaptă a urcușului.

El adună înaintea noastră întreaga istorie - de la cei dinainte de Lege, din vremea Vechiului Testament, până la cei care L‑au întâlnit pe Hristos, fie în chip direct, sau prin cuvântul Scripturilor. Toți devin învățători tăcuți ai sufletului, care este chemat să aleagă: întunericul nepăsării sau lumina întoarcerii.

Și pentru a înțelege mai adânc glasul acestui canon, ne putem opri asupra unui moment din viața sfântului său autor.

Cu aproape 1.300 de ani în urmă, o corabie pleca din Constantinopol, purtând pe valurile mării un bătrân arhiepiscop - Andrei al Gortinei. Era o vreme prielnică pentru călătorie, când marea, deși uneori neliniștită, nu avea asprimea iernii. Drumurile pe apă durau zile și săptămâni, fie către Țara Sfântă, spre țărmurile Mediteranei, fie către Alexandria sau alte cetăți. Chiar și drumul către insula Creta, deși mai apropiată, cerea răbdare și încredințare în voia lui Dumnezeu.

Această ultimă călătorie ne amintește de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care a cunoscut, la rândul său, primejdiile căii celei strâmte a mărturisirii: „În primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși” (2 Corinteni 11, 26). În același duh al încercării și al încredințării s‑a aflat și Sfântul Andrei.

Apropiindu‑se de insula Mitilene, lângă cetatea Erisos, bătrânul ierarh a zărit țărmul și l‑a întrebat pe ucenicul său unde se află. Aflând răspunsul, a rostit cu liniște: „Aici trebuie să încredințez lui Dumnezeu chipul pe care mi l‑a dat”. Era chipul despre care vorbise în Canon, rugându‑se cu lacrimi: „Tu, Mântuitorule, aprinzând lumină în sfeșnic pe înaintemergătorul, caută și află chipul Tău”...

Coborând din corabie, și‑a încredințat sufletul lui Dumnezeu, după o viață de nevoință, de călătorii și de încercări. Dacă ar fi trecut la Domnul pe mare, ar fi fost, după rânduiala vremii, încredințat apelor, pentru a nu primejdui pe ceilalți. Însă Dumnezeu a rânduit altfel: a fost îngropat între străini, aproape de biserica Sfintei Anastasia, ale cărei ruine mărturisesc până astăzi locul unde marele imnograf și‑a încheiat călătoria pământească.

Astfel, cuvintele Canonului nu mai sunt doar poezie liturgică, ci devin testament de viață. Ele sunt strigătul unui suflet care s‑a cercetat pe sine până la capăt și care, în pragul veșniciei, a rămas credincios aceleiași rugăciuni: trezirea din somnul nepăsării și regăsirea chipului lui Dumnezeu în adâncul ființei.

La începutul veacului al XX‑lea, aproape de ruinele vechii biserici care păstrase tăcut amintirea trecerii sale, s‑a înălțat un paraclis – numit de unii și mausoleu – ca o pecete a cinstirii și a recunoștinței. Descoperirea moaștelor Sfântului Andrei Criteanul a răspândit mireasma prezenței sale nu doar pe insula unde și‑a dat sufletul, ci și în Creta, locul slujirii sale îndelungate, unde credincioșii au primit sfintele odoare ca pe o binecuvântare și continuare a lucrării sale duhovnicești.

Plecarea sa la Dumnezeu nu a fost neașteptată, ci dorită și pregătită în taină, adusă înaintea Domnului cu mult înainte de împlinirea ei. Deși nu cunoaștem cu exactitate momentul alcătuirii Canonului, iar părerile cercetătorilor rămân împărțite, mărturia însăși a cuvintelor ne conduce spre un adevăr limpede: ele poartă amprenta unui suflet ajuns la capătul drumului. În mărturisirile Canonului răsună conștiința trecerii timpului, sentimentul apropierii sfârșitului: viața este scurtă, zilele s‑au scurs, iar nădejdea se sprijină pe mila lui Dumnezeu, Care nu lasă nepocăit pe cel ce se întoarce, chiar și în ceasul bătrâneții. Astfel, această cântare de pocăință se arată ca un testament al inimii, o sinteză a unei vieți întregi adunate în rugăciune.

Din întreaga istorie a mântuirii suntem chemați să reținem chipuri pline de har, pilde care nu doar luminează mintea, ci zguduie adâncurile inimii. Înainte chiar de cuvintele Mântuitorului și de chemarea Înainte‑Mergătorului, strălucește rugăciunea împăratului și profetului David. Durerea căderii sale s‑a prefăcut în rugăciune, iar Psalmul 50 a devenit respirația neîntreruptă a Bisericii, rostit zilnic de monahi și de credincioși, uneori de mai multe ori pe zi. Este icoana întoarcerii, o mărturisire care nu apasă, ci eliberează, o lacrimă care curăță și înalță.

Din Legea harului, alte multe chipuri se ridică înaintea noastră ca luminători ai pocăinței. Cel dintâi este Sfântul Apostol Pavel, a cărui viață se apropie în chip tainic de cea a Sfântului Andrei Criteanul prin forța convertirii. Înainte de a ne îndemna să ne dezbrăcăm de omul cel vechi și să ne îmbrăcăm în omul cel nou - „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, Și să vă înnoiți în duhul minții voastre, Și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22‑24) - el însuși a trăit această prefacere. Prigonitor neînduplecat, foarte înverșunat în a prinde și a osândi pe creștini, Saul din Tars a fost oprit pe drumul Damascului de lumina dumnezeiască și a devenit Pavel, vasul ales, cel mai mare misionar al Bisericii. Nu doar a rostit cuvintele schimbării, ci le‑a întrupat cu întreaga sa ființă.

Un alt glas, de o limpezime nepieritoare, este cel al Sfântului Ioan Gură de Aur. Scrierile sale, presărate cu nestemate duhovnicești, nu lasă sufletul neatins. El numește pocăința „doctoria sufletului”, arătând că, așa cum trupul are nevoie de leacuri, tot astfel sufletul se vindecă prin lacrimi. În rugăciunile sale, mai ales în cele de pregătire pentru primirea Împărtășirii, zugrăvește o icoană tulburătoare a celor ce au devenit prieteni ai Domnului: o femeie păcătoasă iertată pentru că și‑a plâns păcatele, un vameș smerit, un tâlhar care a cunoscut Împărăția în ultima clipă și Pavel, fostul prigonitor al creștinilor. Nu cuvintele i‑au împrietenit cu Dumnezeu, ci viața schimbată, arderea inimii, adevărul trăit.

Și între marii mărturisitori ai pocăinței se așază, cu smerenie luminoasă, Sfântul Andrei Criteanul, autorul Canonului pe care îl ascultăm la începutul Sfântului și Marelui Post. El nu vorbește despre pocăință ca despre o idee, ci ca despre o respirație a sufletului, o lucrare neîncetată. Îmi amintesc de un monah care, în anii dinspre apusul vieții, citea Canonul în fiecare zi, ca pe o hrană a inimii. Iar noi, chiar dacă nu avem această nevoință, suntem chemați măcar în zilele de început ale Postului și în săptămâna a cincea - când Canonul răsună în întregime - să ne apropiem de el cu atenție și cu inimă deschisă.

Atunci vom înțelege că nu este doar o cântare, ci o scară a întoarcerii, o chemare stăruitoare, un glas care ne șoptește peste veacuri cu aceeași putere: să ne trezim, să ne ridicăm și să redescoperim în noi chipul lui Dumnezeu.

Autorul rugăciunilor de umilință nu este doar alcătuitorul acestui Canon, ci un adevărat izvor îmbelșugat de inspirație liturgică, un meșter al cuvântului sfințit, care a dăruit Bisericii nenumărate tropare, condace și idiome. Pentru a înțelege aceste denumiri, trebuie să le privim ca pe niște strofe ale unei poezii cerești, alcătuiri de o frumusețe adâncă, în care fiecare cuvânt al rugăciunii deschide o fereastră spre taina mântuirii. Imnurile sale ne pun în legătură cu cele mai importante momente ale anului bisericesc, devenind punți vii între istorie și veșnicie.

Aproape că nu există sărbătoare pe care Sfântul Andrei Criteanul să nu o fi împodobit cu darul său: fie printr‑un canon întreg, fie printr‑un tropar, fie printr‑o scânteiere de vers care a rămas până astăzi în auzul și inima credincioșilor. Praznicele împărătești, sărbătorile Maicii Domnului - sub a cărei ocrotire a fost crescut - și pomenirile sfinților sunt străbătute de această lumină a cuvântului său. Viața lui însăși poartă pecetea unei minuni discrete: născut în Damasc, nu a grăit până la vârsta de 7 ani, iar glasul i s‑a dezlegat în chip tainic după ce s‑a împărtășit într‑o biserică închinată Maicii Domnului. De atunci, cuvântul i‑a devenit slujire, iar slujirea - cântare.

Dragostea lui s‑a revărsat asupra Sfântului Ioan Botezătorul, asupra Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum și asupra marilor ierarhi și mucenici din primele veacuri. Toate aceste alcătuiri îl așază în rândul marilor slujitori ai Bisericii, acolo unde cuvântul nu este doar rostit, ci trăit și oferit ca jertfă.

Sfântul Nicodim Aghioritul, care l‑a cinstit în chip deosebit și care, cercetând izvoare vechi - unele din veacul al IX‑lea, altele din veacurile XII, XIII și XIV -, a alcătuit o biografie detaliată, subliniază un lucru de mare preț: nu doar Canonul atât de iubit de noi îl așază în înălțimea cuvântării de Dumnezeu, cât mai ales omiliile sale. Prin stilul, sinaxa, profunzimea și finețea lor, acestea îl apropie de marele teolog al Bisericii, Sfântul Grigorie, Arhiepiscopul Constantinopolului.

O asemenea comparație nu mai are nevoie de cuvinte de laudă, căci ea însăși este o mărturie a profunzimii învățăturilor sale.

Cu smerenie, ne rugăm și noi împreună cu Sfântul Andrei Criteanul și cu ceilalți dascăli ai pocăinței, învățând că întoarcerea către Dumnezeu nu este un gest trecător, ci începutul unei vieți noi. Și dacă măcar o fărâmă din ființa noastră reușește să pătrundă sensul cuvintelor, dacă o singură scânteie din lumina Canonului aprinde inima noastră, atunci începutul este bun, iar drumul se deschide către Cer...

Pășim, așadar, cu nădejde pe calea regăsirii de sine și a apropierii de Dumnezeu, simțind lucrarea harului și împlinind‑o, pe cât ne este cu putință, cu ajutorul tuturor sfinților și prin rugăciunile Sfântului Andrei Criteanul, dascălul pocăinței din aceste zile.